Caution, wet paint!

Ziceţi voi că nu vi s-a întâmplat niciodată ca, după o zi obositoare la job, abia intraţi pe uşă, să fiţi întâmpinaţi cu mai puţin entuziasm decât anticipaserăţi. Membrii familiei nu sunt mereu la fel de animaţi de sentimente de iubire şi de recunoştinţă cum e patrupedul canin sau felin, care, fie că ai lipsit o lună, fie două minute, ca să duci gunoiul la ghenă, se bucură de fiecare dată cu aceeaşi intensitate. Ei bine, azi eu m-am bucurat de atenţia prietenilor şi a familiei la scurt timp după ce am intrat pe uşă… Nici nu mi-am făcut bine apariţia în casă, că am fost întâmpinată de trei perechi de ochi care nu s-au mai dezlipit de pe silueta mea sprijinită cu graţie de pragul uşii. Văzând că le-am captat atenţia (păreau sincer interesaţi, parcă nici n-aveau curaj să clipească, de teamă să nu piardă ce aveam eu de spus, ba chiar mi-a făcut impresia că rămăseseră puţin şi cu gurile căscate), m-am lansat într-un discurs stufos (la naiba, cine te mai ascultă în ziua de azi 5 minute fără să te întrerupă?!) şi, speram eu, amuzant. N-a râs nimeni, dar cel puţin m-au lăsat să-mi fac numărul. La final, când mă pregăteam să mă desprind de pragul uşii, s-a auzit o voce ezitantă: “Oanaaa, vezi că am vopsit uşa!”