Interfonul


Patru-Unu… Se aude un sunet strident şi, după vreo treizeci de secunde de aşteptare, se deschide microfonul. Răcnesc, ca să acopăr forfota străzii: “Oanaaaa”. Încă un semnal sonor şi intru în scara blocului. Liftul mă lasă la etajul patru. Ajunsă în faţa uşii, mă pun pe aşteptat. Încep să mă enervez. Sun. O dată, de două ori, de trei ori… Deja montată, pun mâna pe telefon, să văd care-i treaba de stau la uşă ca fraiera, când, în sfârşit, se aude zgomot de chei răsucite în broască. Apare un cap ciufulit care mă priveşte cu ochi mijiţi, lăcrimoşi, umflaţi de somn. Mă enervez şi mai tare:
– Ce faci, dragă? După ce-a sunat interfonul, te-ai dus să mai tragi un pui de somn până ajungeam?! Mă pui să vin la tine şi te găsesc dormind! După ce că m-ai scos din casă, cu “urgenţele” tale, în halu’ asta, cu amigdalele cât nucile de cocos, mă ţii pe la uşă!
– Păi…
– Niciun păi! Ce naiba făceai? Când mi-ai răspuns, dacă tot erai lângă uşă, nu puteai să şi răsuceşti cheia aia în broască? Dacă ţi-era lene să mai stai un minut în picioare, trebuia măcar să-mi deschizi, că găseam eu drumul!
– Mă laşi să vorbesc?
– Nu te las deloc! De când vin eu la tine? De 30 de ani. De când ai interfon la bloc? De vreo 10. Ei bine, tot de-atunci păţesc chestia asta de fiecare dată. Mă laşi să intru în bloc şi după aia mă ţii în faţa uşii…
– Oano, tu n-ai sunat la niciun interfon, ai sunat direct la uşa! Şi asta… dintotdeauna. De când am interfon, tu nu l-ai folosit niciodată. Nu ştiu cum se face, dar de fiecare dată mă surprinzi sunând direct la uşă…
– Adică acum mă faci şi sisi! Ce, crezi că mi s-a urcat infecţia de la amigdale la cap şi-am început să aiurez?! Tu mi-ai răspuns adineauri la interfon!
– Tu n-auzi că n-a sunat niciun interfon?!
– Cum n-a sunat, când eu am apăsat 4-1 şi tu mi-ai deschis?
– Cât ai ziiiiiis?
– 4… 1… Nu? (Brusc, bântuită de o bănuială ciudată, am lăsat-o mai moale.)
– Pfuaaaai, Oanoooo! Eu stau la 51, nu la 41!
Deci… timp de cel puţin 10 ani, la orice oră din zi şi din noapte, eu le-am răcnit numele meu în interfon unor oameni complet necunoscuţi, şi ei mi-au deschis de fiecare dată, fără să mă întrebe nimic.
Pe această cale, aş dori să transmit scuzele mele infinite stimatei familii N., din Dimitrie Cantemir nr. 4, cu atât mai mult cu cât am de gând să-i sun în continuare. Prietena mea se urneşte mult prea greu…

Anunțuri

4 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s