Siropelul

V-am spus cât de mult mă enervează diminutivele? Că mi se pare că sunt ca râia? Că nu le văd rostul, cel puţin nu în discuţiile între adulţi? Mă rog, mai fac şi eu excepţii, una dintre ele fiind în privinţa maică-mii, care, atunci când vorbeşte despre mine la telefon, zice “fetiţa mea”. Întotdeauna aştept urmarea cu nerăbdare, fiindcă invariabil aud: “Să vă trăiască! Da’ câţi anişori are fetiţa?”. Îi suflu: “Zi 47! Şi 1.73. Zi şi câte kile am!”. Dar mamele sunt mame şi noi rămânem copilaşii lor pe vecie, aşa că peste asta pot trece, oarecum cu duioşie. Altfel, încerc zi de zi să-mi păstrez cumpătul, dar nu reuşesc întotdeauna, pentru că mă lovesc încontinuu de diminutive. De exemplu, cu cât e mai nasoală chestia cu care urmează să te confrunţi, cu atât se încearcă îndulcirea situaţiei: “Azi o să vă scoatem măseluţa cu cleştişorul ăsta. Vă facem întâi o injecţiuţă… Şi cu ocazia asta mai umblăm şi la celelalte căriuţe”; “Vai de mine! Nu vă încap pantalonaşii ăştia?! Staţi să vă aduc unii XXXL!”… Şi exemplele pot continua.
Singura dată când am încercat o glumă pe tema asta am avut parte de un fiasco total. Eram, dacă nu mă înşel, în restaurantul “La mama”, iar ospătarul a venit să ne ofere mai întâi o trataţie din partea casei: “o farfurioară cu brânzică, slăninuţă, măslinuţe şi o ţuiculiţă”. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat: “Cepuţă roşie aveţi?”. Din cauza zgomotului de fond, întrebarea mea s-a transformat în afirmaţie şi, din momentul ăla, omu’ nu mi-a mai aruncat decât priviri criminale. Şi în ziua de azi mă mai bântuie gândul că mi-a scuipat în… cafeluţă.
De toate astea mi-am adus aminte ieri, când, din cauza unei tuse rebele, încă făceam de planton prin casă pe la 12 trecute noaptea. Din fericire, mi-am găsit repede partener de discuţie şi am încins telefonul vreo oră şi ceva. În scurt timp însă, m-a lăsat vocea şi am început să şi tuşesc. Prietenul meu, îmi permit să-i zic Nicuşor, s-a îngrijorat pe loc cu privire la soarta amigdalelor mele şi mi-a recomandat un sirop care cică în cazul lui şi-a făcut efectul instantaneu. M-am interesat imediat cum se numeşte. Şi-atunci m-a lovit în plin:
– Gâtuleţ fericit.
– Mai zi o dată cum se numeşte, te rog!, am sperat eu că n-am auzit bine.
– Gâtuleţ fericit, spray cu propolis…
Deşi prietenul ăsta al meu e un tip cât se poate de serios, a trebuit să-l pun să-mi trimită poza ca să-l cred pe cuvânt. Zis şi făcut!
Dimineaţă, primul drum l-am făcut la Plafar. De cum am intrat, m-am şi intimidat. Doamna care vinde acolo arată ca un boxer recent retras din activitate şi ştiu din experienţele anterioare că nu e indicat să te pierzi în prea multe amănunte. După ce m-a întrebat ce doresc pe un ton uşor iritat, n-am mai lungit-o:
– Aveţi Gâtuleţ fericit?
– Ce să aaaaam?
M-am pierdut de tot. Dacă nu era aşa?
– Gâtişor fericit? Gâ…tuţ fericit?
Brusc mi-au venit în minte o mulţime de alte combinaţii: gâtuleţ bucuros, spreiuleţ de gâtişor, de gâtuţ, de gâtuleţ… Am ţinut să i le spun pe toate, doar-doar i s-o părea vreuna cunoscută. În cele din urmă, m-a repezit şi aproape că m-a dat pe uşă afară.
În timp ce ieşeam, am mai apucat să aud cum bombănea ceva despre gâţii unor rude de-ale mele de gradul 1.
De atunci, nu mai am linişte… Deci dacă are drum careva prin sectorul 4 şi are curaj să ceară pentru mine de la Plafar un Gâtuleţ fericit, dau recompensă o cafeluţă şi o prăjiturică.
De noua adicţie de diminutive mă va scăpa cu siguranţă Nicuşor, care e psiholog. Sunt sigură de asta, fiindcă Nicuşor, la fel ca mine, urăşte diminutivele…

Va salută pe toţi Oana a.k.a. Onuţa, Onica, Oniţa, Onuţelu, Onişca!