Cum m-am lăsat de iarba dracului


Că fumatul e un viciu teribil aveam să aflu de îndată ce am pus prima ţigară în gură… pe la 17 ani. De atunci tot încerc să renunţ, dar, după câte se pare, e cea mai constantă activitate din viaţa mea. E clar că mi-a fost scris să fiu fumătoare, de vreme ce prima ţigară pe care am fumat-o a fost un Carpaţi cu filtru (cei cu state vechi într-ale fumatului ştiu la ce mă refer). Din momentul în care am reuşit să trec peste gustul puturos şi înţepător al acelei orori cu filtru din hârtie igienică, mi-a fost clar că nu mai am scăpare. Şi aşa a fost… Cu o mică excepţie.
Ah, să nu vă gândiţi că a reuşit cineva să mă convingă, deşi am primit licori antifumat, ţigări medicinale, plasturi cu nicotină şi am participat chiar şi la un smoke-free challenge. Poţiunile “magice” le-am pus la flori, din cauza duhorii emanate de ţigara medicinală era să fiu săltată pentru consum de substanţe interzise, iar plasturii cu nicotină, total inutili în scopul pentru care au fost creaţi, i-am folosit când m-au bătut pantofii… Cât despre chestia aia cu smoke-free, când m-am prins că “free” nu însemna că acolo primeai ţigări pe gratis, am tulit-o. Şi totuşi, ceva, mai bine zis cineva, m-a determinat să iau hotărârea asta cât ai zice “peşte”.
Într-o dimineaţă, mi-a sunat telefonul şi m-am grăbit să răspund, deşi mai bine mi-aş fi văzut de treaba mea. La capătul celălalt al firului, o voce masculină. Ne-am salutat cordial, după care mi-a dat lovitura de graţie: “Hai să trăieşti, nea Radule!”. Restul zilei mi l-am petrecut sunând în stânga şi în dreapta pe la prieteni, pe care i-am somat să-mi spună adevărul. Mi s-a confirmat că nu am încă o voce de bas-bariton, dar că poate n-ar strica să mai iau din când în când nişte propolis… Ei bine, acela a fost momentul hotărâtor. Am tăiat răul de la rădăcină. De a doua zi, pur şi simplu n-am mai fumat.
În prima zi a noii mele vieţi, am avut grijă să le spun tuturor că m-am lăsat de fumat, ca să nu mai am tupeu să dau înapoi în caz că mă muşca şarpele de inimă să pun gura pe ţigară. Cel mai nasol a fost la serviciu, la prima oră, când toată lumea a ieşit în pauza de ţigară (apropo, o mai fi vreo ţară în care oamenii îşi încep ziua de lucru cu o pauză?). Am ieşit şi eu cu ei, la o… cafea. Ăsta a fost primul test şi cel mai greu. După aia, a venit momentul în care am constatat că nu prea ştiu ce să fac cu mâinile. Dependenţa de gest aproape a învins. Am înlocuit ţigara cu un pix, dar avea un gust oribil. Atunci, cineva mi-a sugerat să mănânc o grisină sau un covrigel ori de câte ori îmi vine să fumez. Până seara, mâncasem 40 de grisine şi tot atâţia covrigei. În ziua următoare, am trecut pe alune şi pe seminţe = retenţie de apă. Picioarele mele erau buştean. A fost prima oară când am căutat pe Google “elefantiazis, remedii”. După ce am renunţat şi la oleaginoase, am trecut pe dulciuri rafinate – o ţigară = o bombonică sau o pătrăţică de ciocolată. În scurt timp, ajunsesem să-mi cumpăr Lindt de 300 de grame. Totuşi, abia aşteptam sfârşitul lunii ca să constat ce economii măreţe făcusem de când nu mai fumam (aşa-mi spuseseră mie cei care se lăsaseră înaintea mea). În ziua de salariu, am venit cu bani de acasă…
În a doua lună, parcă îmi crescuse puţin încrederea în mine, eram veterană deja, dar tot intram într-o disonanţă cognitivă nasoală ori de câte ori mă ascundeam în baie ca să mănânc ciocolată. Spre finele lunii, a trebuit să-mi schimb hainele. Pe toate. Singurele lucruri care mi se mai potriveau erau… genţile şi şosetele (mai puţin alea trei sferturi). Atunci, de disperare, mi-a venit să fumez, dar nu, am rezistat! Am mâncat repede un borcan de Nutela.
În luna a treia de abstinenţă, lucrurile se schimbaseră mult, dar în rău. Eram superenergizată de la dulciurile rafinate şi, cel mai nasol, pusă pe scandal. Aia a fost perioada cea mai neagră a vieţii mele – începusem să sufăr de mania persecuţiei şi de vreo două ori era să sar şi la bătaie. Prin metrou sau prin autobuze mă băgam în sufletul oamenilor, aşteptând cu nerăbdare să mă calce careva pe unghia aia încarnată… Şi uite aşa au mai trecut 30 de zile.
Luna a patra, şi ultima, a vieţii mele de abstinentă e de departe cea mai memorabilă. Eram deja căzută fizic şi psihic, când am constatat că uitasem de ţigări, dar acum îmi tremurau mâinile când nu-mi luam porţia de ciocolată… Totul a luat sfârşit în clipa în care am dat “bună ziua!” când am trecut prin faţa oglinzii de la şifonier. De acolo mă privea o tanti care semăna cu mine, doar că era mai bătrână şi mai grasă… Am invitat-o la bucătărie, la o cafea şi o ŢIGARĂ.
Aşadar, în patru luni de abstinenţă, mi-am pierdut stima de sine, m-am îngrăşat 20 de kilograme (jur!), am devenit dependentă de produsele pani/pati/cofe, m-am umplut de carii, mi-am pierdut şi două măsele (atâtea bombonele am spart în ele), şi am rămas şi cu obiceiul nasol de a întărâta pensionarii prin autobuze… În concluzie, nimeni şi nimic pe lumea asta nu va reuşi să mă convingă să mă las din nou de fumat. Poate doar un Alzheimer… deşi cred că ţigara e unicul lucru de care nu o să uit niciodată. 🙂

Anunțuri

3 comentarii

  1. Stiu sigur ca, la inaltimea mea de 1,60, n-as putea sa duc 20 de kilograme in plus, ca n-as putea sa renunt la hainele mele, de care sunt foarte atasata (ne stim de cel putin 20 de ani), si, mai ales, ca n-as vrea sa am vreun pensionar pe constiinta. Cand ne vedem la o cafea si mai multe tigari, ca sa iti multumesc?

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s