Sunt maniacă. Şi ce dacă?


Metrou, via Piaţa Unirii, ora 22.45. Mai am două staţii şi ajung la destinaţie. E târziu, dar n-am nicio apăsare. Telefonia mobilă va apărea abia peste doi ani, însă eu n-am de unde să ştiu asta, aşa cum nu realizez încă nici ce mişto e să dispui cum vrei de timpul tău şi să nu te frece nimeni la cap în orice clipă (“Când ajungi acasă? Mai stai mult? Unde naiba eşti?”). Mă ţin de bara din mijloc şi visez la cai verzi pe pereţi. În spatele meu, deşi suntem cinci oameni în tot vagonul, cineva se frichineşte (nici de frotteurism n-am auzit încă), şi până la urmă mă scoate din sărite. Cu o uitătură fioroasă, mă întorc pregătită să-l fac onanist (că labagiu nu-mi permit), dar văd un domn elegant şi grizonant, şi, jenată, îmi vine să-i cer scuze pe loc că am o minte atât de perversă…

Ajung în sfârşit la Unirii, încă întrebându-mă de ce domnul acela, când a coborât, m-a regalat cu cel mai larg zâmbet posibil, deşi eu l-am privit cu scârbă şi dispreţ, ca pe un dezaxat sexual. Fulgerată de o bănuială care îmi dă frisoane, îmi pipăi buzunarele. Portofelul, nu mai am portofelul! Paradoxal, mă liniştesc brusc… Chiar nu mai am nimic de pierdut. În plus, sunt singură pe peron. Încep să urc scările spre Pasajul Unirii. Am un palton lung până la glezne, care mi se încurcă printre picioare, făcându-mă să-mi dau cu stângul în dreptul, şi o geantă din lac triunghiulară, cu imprimeu tip piele de şarpe, “un must have” de care sunt tare mândră. Arăt ca o ţoapă, dar nici asta n-am de unde s-o ştiu încă…

Deodată, în spatele meu se aud nişte paşi hotărâţi. Îl văd cu coada ochiului. E un tip înalt, destul de bine făcut, care ar putea să mă depăşească dacă ar vrea. Mă decid să mă opresc şi să-i spun că portofelul meu a coborât la Universitate, însă asta m-ar face să pierd micul avans. Măresc pasul, dar nenorocitul ăla de palton mă face să merg ca Micuţa Cecurai. Pe la jumătatea pasajului, simt că o să mă dezintegrez de atât efort, dar nu mă las. Individul, tot în spatele meu, aproape îi simt răsuflarea în ceafă. Mă gândesc că nu mai am niciun ban şi că o să mă înjunghie degeaba în tunelul ăla nenorocit, deposedându-mă de nepreţuita mea geantă pe care am dat juma’ de salariu. Aşadar, strâng tare de mânerul genţii şi îi promit că o să mor cu ea în mână, dar nu înainte de a opune rezistenţă.

Ajung în sfârşit la scări, îmi ridic poalele paltonului şi, uitând că sunt o doamnă, urc în viteză câte două trepte deodată. La capătul lor, constat că am orbit. Îmi amintesc la timp de căciula mai mare cu două numere… Respiraţia întretăiată şi şuierătoare mă face să blestem clipa în care m-am apucat de fumat şi m-am lăsat de sport. Exact ca-n horror-urile de doi lei, nici ţipenie de om în jur. Deja nu-mi mai pasă nici dacă-mi iese-n faţă păpuşa Chucky sau Freddy Krueger, aşa că încetinesc pasul şi aştept. Hărţuitorul meu mă prinde din urmă şi, la fel de congestionat, glăsuieşte cu vocea pierită:

Nu vă supăraţi…

Mă întorc furioasă, pregătită să-i trag individului una cu geamantanul de lac. Apoi, o să-i mai trag una, ca să mă răcoresc şi pentru faza cu portofelul. Cu toate astea, îmi reţin impulsurile agresive şi îl întreb cu vocea tremurândă:

Ceeee doriţi?

Ezită puţin, se face roşu ca racul şi, înainte de a dispărea în trombă, îmi spune aproape şoptit:

Nu vă supăraţi… Aveţi o scamă pe palton… Una lungă…

20 de ani mai târziu, ieri-seară, acelaşi pasaj. Mă ţin scai de o fetişcană care nici măcar nu îndrăzneşte să se uite în urmă. Îmi aude doar încălţările hârşâind pardoseala şi grăbeşte pasul. Doamne, sunt distrusă! Mor aici! Cine m-o fi pus să mă uit? Pe tălpile cizmelor cu toc de 12 centimetri are trei rânduri de etichete cu preţul. Trei galbene, trei portocalii şi trei verzi… Deci le-a luat la reducerea reducerii. Trebuie s-o opresc, nu pot s-o las să circule cu ororile alea pe tălpi! În timp ce mă gândesc cum s-o abordez, o ia la fugă ca din puşcă şi dispare din raza mea vizuală.

Mă consolez cu gândul că, mai devreme, în metrou, numai eu ştiu cum, am reuşit să curăţ de pe reverul hainei unui tânăr nişte firimituri de merdenea…

Anunțuri

33 de comentarii

  1. Dupa ce portofelu’ te-a parasit 😦 pentru un domn din metrou, elegant si grizonant, ai fi putut sa te intorci si tu acasa macar cu o scama lunga, da’ a aparut maniacu’… (Uite de ce nu e bine sa-ti zici: „Si ce daca?”). 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  2. Oana, esti magnifica! M-ai facut sa traiesc intens toate starile tale prin care ai trecut atunci… dar si exploziile mele de ras au fost pe masura. Cei doi maniaci din poveste te-au deposedat de cate ceva, fiecare in stilul lui, dar elegant. In ceea ce te priveste, acum, dupa 20 de ani, pentru ca stiu ca esti o persoana delicata, iti recomand un „must have” pentru indepartarea scamelor de la distanta… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  3. M-ai distrat, nu gluma! Iti spun eu ca daca ar fi existat telefonia mobila atunci, „grizonantu” te-ar fi usurat „elegant” si de celular. Ai avut noroc ca ai ramas totusi cu „geamantanu” si cu paltonu ala lung pana la glezne, care, sunt sigur ca a mai agatat multe scame in viata lui, chiar si mai lungi. 😀
    Mania asta cu care te-ai pricopsit se ia? Ca raia? 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  4. Eu am batut in geamul unui sofer cu o clipa inainte sa demareze dintr-o parcare si, ca bun cetatean ce sunt, il atentionez asupra unei roti tare lasate pe spate. Omul deschide portiera si da sa se uite, cand privirea mea cade asupra doamnei ce statea pe bancheta din spate. Foarte dimensionata. Am incremenit de rusine. Se pare ca uneori e mai bine savlasi omul cu etichete. Acasa poate jura pe ele ca nimeni nu l-a observat 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  5. Ai grijă să nu devină periculoasă maniaceala asta. Ştiu cum e că şi pe mine mă chinuie căte-un fir de păr pe câte un palton în autobuz dar mai ales seara e periculos că ăştia tineri care fac de mici şi balet şi pian şi handbal, din două mişcări mă fac şah mat. Şi după aia fug. Asta n-ar fi grav dar rămân cu scama sau cu firul de păr pe ei!! 😯
    Eşti totalăăăă!

    Apreciat de 1 persoană

  6. Personal consider ca traiesti prea intens,profund,condusa dupa criteriile ratiunii,ignorând sentimentele sufletesti,’gândurile inimi’…
    Însa,daca dupa douazeci de ani ‘esti’ aici,gândesti,existi,faci haz de necaz,ne încânti cu scrierile tale haioase,descretind frunti,producând zâmbete si voie buna,nu e prea târziu sa scapi de „grizonati,Chucky si alti „Spintecatori” si/sau ucigasi în serie !
    Esti de ..’.coma’,draga Oana !:))
    Un week end superb,linistit.

    Apreciat de 1 persoană

  7. Cu vreo dooj’ de ani în urmă, prietena mea de-atunci mi-a povestit că, într-una din călătoriile ei cu tramvaiul, a simţit ceva că o… înţeapă în, pardon, fund. Prin haine. Când s-a întors, a dat de un individ cu cap-compasul, ca să zic aşa, orientat spre ea prin despicătura parpalacului. Am râs de n-am mai putut iar ea s-a supărat rău pe mine… şi când i-am spus că ce să-i fac dacă e aşa de bună încât scoa… pardon, trezeşte sentimente şi-n tramvai, m-a troznit de mi-au zornăit măselele şi mi-a zis că sunt un porc. Ce naiba să fac… i-am pupat mânuţa cu care m-a atins şi-am plecat guiţând a regret, cu coada-ntre picioare. După aia, nu mi-a mai vorbit vreo 4-5 zile ceea ce, având în vedere că eram colegi de grupă, s-a simţit foarte naşpa – la mine.
    Ce dracu, ăştia sunt printre noi, frate; de câte ori am văzut de-ăştia prin Herăstrău, care-i dădeau în cap, frenetic, prin tufişuri… noi să fim sănătoşi.

    …scamă lungă, ai? 😀 😀 Ai trezit ceva sentimente în metroul ăla, este? 😀

    În altă ordine de idei, cum naiba facem să intri în posesia magneţilor ălora?

    Apreciat de 1 persoană

    • 😄😄😄 La fix a venit comentariul tău, moralul meu era pe undeva pe sub nivelul mării…
      Da, da, magneții, n-am uitat de ei! Le-am păstrat loc pe frigider. 😊 Ne vedem noi cândva, poate chiar în vacanța de Crăciun, când voi ieși din comă, asta dacă nu voi fi tot la job, scriind pentru online… 😄

      Apreciat de 1 persoană

      • Da’ ce s-a întâmplat, dacă-mi permiţi, de-ai ajuns cu moralul sub grafic?

        Care vacanţă de Crăciun? A, aia… păi, după calculele mele, o să fiu pe undeva prin vreo parcare din Franţa şi fac tot ce pot să fiu într-o pauză de măcar 12 ore atunci. O să-mi iau un brăduţ mic, să-l pun în cabină. 😀

        Apreciat de 1 persoană

      • Am ajuns la performanța de a munci 15 ore pe zi… Nu asta mă omoară, ci faptul că nu mai am timp de nimic. M-am lăsat de scris tocmai acum când mă dădură la revistă și ajunsei „vedetă”. 😄
        În Franța de Crăciun? Aproape te invidiez. Oricum, până o să ajungem noi să ne vedem cred că va trebui să-mi iau un frigider mai mare, nu de alta, dar să aibă loc magneții. 😋

        Apreciat de 1 persoană

      • La ce revistă? Nu, serios, LA CE revistă? Link, titlu, dată, toate alea. Să nu-ndrăzneşti să nu-mi spui!

        Stai niţel, poate că nu m-am făcut înţeles: într-o PARCARE din Franţa. Nu-i tot aia cu Parisul, să ştii… nici măcar cu Goutte d’Or, la naiba… dar, oricum, o să am brăduţ în cabină şi o sticlă de şampanie şi o să lălăi dezlânat că oricum nu mă va auzi nimeni – ca să mă pot face plenar de râs. 😀

        Apreciat de 1 persoană

      • În PSYCHOLOGIES (ianuarie). Au o secțiune despre umor și mi-au dedicat un spațiu generos. Sincer, încă nu mi-am revenit. 😊
        Ba am înțeles perfect că nu e Parisul, dar e undeva în lumea largă, nu contează! Eu o să fiu tot în „cabina” mea, tot cu un brăduț, dar cu o sticlă de gin… 😊
        P.S. Textul din revistă e doar pe print deocamdată. Evident, eu îl am, dar unde să ți-l trimit?

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s