Spaima şoselelor


LAURAAcum vreo… mulţi ani, într-o sfântă zi de joi, Dumnezeu şi-a permis o zi de concediu. Deloc întâmplător, în ziua aia, prietena mea Laura şi-a luat permisul de conducere. Tot de atunci, parcarea din faţa blocului ei se eliberează brusc în jurul orei la care amica mea se întoarce de la serviciu. Are o maşină albă, cochetă, care se evidenţiază de suratele din acelaşi model prin nenumăratele dungi de culori diferite care-i ornează în special portierele din spate. Cred că e un trend în cartier, pentru că am văzut că şi vecinii ei au nişte dungi similare pe maşini, doar că sunt albe. Mă rog, chestie de gust…

Primul meu drum cu ea la volan am crezut că va fi şi ultimul, aşa am crezut şi la al doilea, şi la al treilea… Ce să zic? Am avut zile. De atunci, m-am reconciliat cu divinitatea şi am început să spun zilnic Tatăl Nostru. Laurica mea conduce nervos, dar are reflexe de invidiat, o siguranţă vecină cu inconştienţa, se strecoară şi face cascadorii de Buftea exact când te aştepţi mai puţin. Recunosc, la un moment dat infuzia de adrenalină şi trăitul ăsta periculos au început să-mi placă, mai ales de când am constatat că, după fiecare cursă, aveam, în medie, cam două kilograme în minus. În ritmul asta, tot ce-mi mai trebuie e doar o ieşire până la Ploieşti şi-mi ating targetul.

Săptămâna trecută, mi-am forţat iar norocul. Şi ca totul să fie mult mai palpitant, începuse să se întunece. Am deschis portiera din spate şi am dat să mă urc. În caz de ceva, aveam mai multe şanse.

Ce faci, fetiţă? Ai greşit portiera! Treci în faţă!

Am văzut că ai un bidon cu lichid de parbriz…

Ai înnebunit? Pune-l în spate şi vino-ncoace! Ştii că nu văd bine noaptea! De fapt, nu mai văd bine nici ziua, cred că trebuie să-mi schimb ochelarii.

Era tot ce-mi doream să aud… Resemnată, m-am aşezat pe locul mortului, mi-am pus centura, mi-am scos guma din gură (n-ar fi fost prima oară când aş fi înghiţit-o) şi am închis ochii.

Aloooo! Ce faci, dormi? Am nevoie de tine să mă îndrumi.

Evident, în momentul ăla primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost bancul ăla cu ultimele cuvinte ale lui Bulă – “Nimic din dreapta!” –, dar nu prea mi-a venit să râd. Din fericire, apucasem să-mi pun centura când prietena mea a demarat în trombă. M-am gândit să mă asigur că totul e OK.

Auzi, fetiţă, airbaguri ai?

Am, tu nu le vezi?

Ba, pe-ale tale le văd şi recunosc că sunt de invidiat, dar în caz de ceva te salvează doar pe tine… Eu n-am cupa D şi speram că măcar maşina e dotată cu…

Muşcă-ţi limba! Lasă prostiile şi fii atentă la drum!

Chiar dacă sunt ceea ce se cheamă un “şofer lăsat la vatră”, reflexele nu m-au părăsit, aşa că până la prima intersecţie am făcut gaură în podea frânând. În jurul nostru sunau claxoanele mai ceva ca la o procesiune de înmormântare. Laurica mea deschisese geamul şi se întreţinea “călduros” cu un taximetrist:

Fă să-i zici lu’ mă-ta, mă! Cine te-a-nvăţat să conduci, băi berbecule? (Restul e imposibil de reprodus.)

Apoi, către mine:

Ăştia au înnebunit! Ce mama naibii caută cu toţii pe contrasens?

Am închis ochii din nou şi am început să-mi fac cruci cu limba-n cerul gurii. Mi-am revenit la timp ca să răcnesc:

Fă dreaptaaaaa acuuuum!

A făcut în ultima secundă, altfel povestea asta n-ar mai fi existat. Între timp, ne-am calmat amândouă şi am început să conversăm.

Laurica, sunt mândră de tine! Te-ai descurcat admirabil. Conduci ca un şofer profesionist.

Mersi! Am totuşi o problemă… Nu ştiu ce naiba am, că nu prea văd pietonii. Altfel, n-am treabă.

Lasă că-mi povesteşti mai târziu! Acum uită-te la drum!

Ce, ţi-e teamă cu mine? Hai că n-am avut niciodată un accident serios. Doar în parcare am lovit vreo câţiva. Dar portarul nostru de la serviciu e extrem de drăguţ. Când mă vede, deschide porţile laaaarg, într-o viteză de nedescris. Cred că mă simpatizează, că nu mai face asta pentru nimeni. De fapt, de la o vreme, colegii mei nu mai vin cu maşinile la serviciu. Nişte scârţani!

Ei, lasă, că ai tu mai mult loc de parcare…

Tu faci mişto de mine… Dar să ştii că n-am luat nicio amendă, deşi ieri, când am plecat de la stop, am intrat în maşina Poliţiei. Mă conversam cu cineva pe Whatsapp şi…

Gata! Nu vreau să mai aud nimic! Caută mai bine un loc de parcare, că am ajuns.

A găsit loc de parcare… într-o groapă. Când am deschis portiera şi am pus picioarele pe sol, am constatat că-mi ajungeau genunchii la gură. M-am dat jos mai mult în patru labe, dar am zis bogdaproste că am scăpat. Cum am ieşit de acolo nu mai povestesc, ştie toată lumea deja… de la PRO TV.

Mâine seară, ieşim iar. Dacă aveţi drum prin zona Mihai Bravu şi sunteţi pedeştri, va sugerez să nu traversaţi strada. Nici măcar pe la semafor. Iar dacă ieşiţi cu maşina şi nu aveţi CASCO, ocoliţi sectoarele 2 şi 4!

Anunțuri

17 comentarii

  1. Oana, te invidiez… pentru ca tu, dupa cateva plimbari cu Laura, poti sa slabesti atat de usor, doar cu adrenalina. Pe cand eu, dupa cat am ras, am mai pus cateva kilograme pe mine. 🙂

    Apreciază

  2. Oana, am inteles, printre cascade de ras, ca pentru Laura carnetul de conducere e doar o formalitate. Ea este un talent nativ, si ar conduce la fel de bine si legata la ochi. Si, bineinteles, anonimatul nu i se potriveste! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  3. Să-mi spui ce număr are maşina şi dacă circulă pe Centură, ca să ştiu să calc frâna din timp – eu frânez ceva ma greu, de…
    Glumesc, ştii asta, nu?
    Lăsând gluma la o parte, mai uşurel cu manevrele alea, că, şi-aşa, au ajuns destui prin statistici…
    Sărbători fericite şi numai bine în exces.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Aveam și eu o prietenă ca a ta. (Adică o mai am și acum, că nu doar bețivii au un Înger servitor care se ocupă 24/24 de ei, ci și Lauricile.) În prima ei lună de începătoare (cu mine în dreapta) s-a năpustit cu toată viteza în trecerea de la Elefterie, zburătăcind vreo șapte pietoni inconștienți care treversau cu tupeu fiindcă 1) erau pe zebră și 2) la câțiva metri mai încolo era un polițai. Normal că ne-a tras pe dreapta.
    – Ce vrea ăsta? mă întreabă Cristina.
    – O să-ți ia permisul, să nu faci scandal, zic.
    Cristina se dă jos la el și-l întreabă:
    – Ce s-a întâmplat?!
    Adică ea pe el!
    – N-ați acordat prioritate pietonilor, zice ăla destul de moale, așa.
    – Fiindcă nu i-am văzut!
    Polițaiul a rămas mut o clipă, că nu se aștepta la asemenea răspuns. S-a scobit prin minte ce s-o mai întrebe, ca să nu se mai pună singur în dificultate. Nu s-a orientat bine, săracu:
    – Bine, dar de ce ați accelerat în halul ăla?
    – Din greșeală. De fapt, am vrut să încetinesc, că v-am văzut cum stați la pândă…
    – Și de ce n-ați încetinit?
    – Am apăsat pe pedala ailaltă, din greșeală.

    Mă așteptam să o desșoferească pe 90 de zile sau pe viață, dar atâta l-a îmbârligat că e începătoare și că dacă-i ia permisul uită și ce-a învățat, că A IERTAT-O!
    Conduce de 20 de ani, acum, tot așa. N-a luat măcar o amendă, vreodată.

    La mulți ani, Oană dragă!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s