Cu sarmaua-n gât şi ţuica-n nas

27 decembrie. Zac într-un fotoliu, cu telefonul într-o mână şi cu flaconul de antiacide în cealaltă. Îmi citesc SMS-urile. Cele mai multe conţin urări stupide, în rime şchioape, pe care le ştiu deja pe dinafară, le-am primit şi anul trecut. Celelalte au ca laitmotiv cozonacul şi sarmaua. Mulţi dintre prietenii mei mă invită la masă, deşi tocmai m-am ridicat de la propria masă, unde, ce să vezi?, am mâncat fix aceleaşi chestii şi mă simt ghiftuită. Mă gândesc cu nostalgie la vremurile când aveam stomacul lipit de şira spinării. Acum aş putea face asta doar dacă m-aş lipi de şira spinării altcuiva… Foamea continuă e o stare de graţie, foamea îţi ascute simţurile şi mintea, dar ce mai ştiu eu despre asta, când în loc de creier mi-a crescut o bucată de caltaboş? Drept urmare, fac greşeala să accept invitaţia unor cunoştinţe pe care nu le mai văzusem de multişor. Nimic fancy, o băută între prieteni, mi s-a zis…

Ajung la locul faptei şi sunt primită cu entuziasm, poate cu prea mult entuziasm, dar mă gândesc că e euforia sărbătorilor sau poate emoţia revederii. Constat că nu cunosc aproape pe nimeni, în afară de gazde, aşa că mi-e totuna unde mă aşez la masă. Lor nu, fiindcă mă plasează strategic între soţul gazdei şi o tanti care emană snobism prin toţi porii. Exact oamenii lângă care nu vrea să stea nimeni, dar de asta o să mă prind mai târziu… Toată lumea vorbeşte tare, se râde, se spun bancuri fără perdea şi la fel de fumate ca Vacanţa Mare. Din punctul meu de vedere, sunt în plus pe-acolo. Între timp, copilul gazdelor, vizibil afectat de ADHD, se învârte ca un titirez prin cameră, secondat de câinele familiei, un metis cu mutră şi comportament de diavol tazmanian, pe nume Porky. Odată contactul vizual stabilit, nu mai scap de ei. Ceilalţi răsuflă uşuraţi. După nici cinci minute, sunt în genunchi, pe covor, şi mă apuc de puzzle-ul pe care am avut proasta inspiraţie să i-l aduc puradelului. Un puzzle cu 1.000 de piese! Cu o mână fixez piesele, cu cealaltă îi arunc câinelui mingiuţa. Al naibii mi-o aduce înapoi de fiecare dată. Între timp, odrasla se plictiseşte şi mă lasă singură în mijlocul casei. Câinele, nu. Continuă să-mi aducă afurisita aia de minge. Aş vrea să mă ridic, dar n-am mai stat de mult în genunchi atâta timp, aşa că nu reuşesc… Cineva realizează în sfârşit şi mă întreabă:

— Oana, ce faci, dragă, acolo, în genunchi?

Îmi vine să-i spun că mă rog înainte de masă, dar renunţ şi îi cer ajutorul. Ajung la locul meu şchiopătând discret şi mă aşez în sfârşit. Madama de lângă mine povesteşte cu emfază cum ea şi Bazil al ei tocmai au făcut un tur al cafenelelor din Paris. Până mai ieri, pe Bazil al ei îl chema Vasile, dar atunci încă nu descoperiseră Parisul. Margot, fostă Margareta, se întoarce şi spre mine şi mă chestionează, franţuzită toată, de parcă ne-am cunoaşte de când lumea:

— Oana, chérie, qu’est-ce que tu fais? Ai mai fost pe undeva recent?

Pur şi simplu nu mă pot abţine…

— Ce ma plume să fac? Binişor… Săptămâna trecută am fost la o gratitude du porc. S-a lăsat cu un égorgement teribil. Ce-i drept, nu la Paris, la Periş. Cât despre tururi, am senzaţia că o să fac curând un tur al farmaciilor. Ăştia nu dau Xanax la liber.

Şi-a dat seama snoaba, că nu-i şi proastă, şi m-a lăsat în pace.

Cu Margot am rezolvat, deci mă întorc satisfăcută spre soţul gazdei. Omu’ e matrafoxat puternic, dar iniţial nu mă prind. În schimb, mă prinde el de antebraţ şi nu-mi mai dă drumul. Mă place, sunt singura care-l ascultă şi nici nu-l contrazice. E primul beţiv pe care-l aud vorbind în şoaptă. Pentru că nu înţeleg mai nimic din ce-mi spune, mă apropii mult de el şi-l urmăresc cu atenţie. Curând încep să mă simt ca Mowgli în faţa lui Kaa… Între timp, apar din nou în peisaj ADHD-ul şi câinele lui. Brusc îmi amintesc de o vorbă pe care am auzit-o recent, dar o înţeleg pe deplin abia acum: “Copiii sunt ca băşinile, le suporţi doar pe ale tale”. Din păcate, eu trebuie să le suport şi pe ale altora…

În următoarea oră, n-am băut nimic, pentru că de o mână mă ţineam cu beţivul, iar cu cealaltă îi aruncam câinelui mingea plină de bale. Cumva, la insistenţele gazdei, am mâncat o sarma. Nu vreau să-mi amintesc cum… Eram totuşi fericită, copilul mă lăsase în pace. La momentul ăla, n-aveam de unde să ştiu – urma să constat abia acasă – că îşi găsise de lucru cu talpa cizmei mele nr. 40, care i s-a părut mult mai ofertantă decât tăbliţa pentru scris cu markerul… Câinele şi soţul gazdei erau însă neobosiţi. Atunci am luat cea mai bună decizie cu putinţă. Mi-am smuls mâna stângă din strânsoarea matrafoxatului şi am dat peste cap două pahare cu ţuică. Urmarea? Pe copil l-a dus mă-sa urlând la el în cameră, câinele s-a ascuns schelălăind sub vitrină, iar cu beţivul m-am certat la cuţite pe o chestiune geopolitică, ceva despre noua ordine mondială…

A trecut un an de atunci… E tot 27 decembrie. Stau în acelaşi fotoliu şi sunt la fel de ghiftuită. Telefonul mă anunţă că am primit un mesaj. Îl deschid şi citesc doar primele patru cuvinte: “Nu vrei să vii…”. Închid telefonul, mă duc la bucătărie şi îmi torn un păhărel de ţuică. Merg la culcare liniştită. Noua ordine mondială mai poate să aştepte!