Facerea de bine…


N-am dormit toată noaptea. Mi-era teamă că până dimineaţă nu o să mai ningă, că nu o să apuc să mai văd cerul cernându-şi norii. Din când în când, mă ridicam din pat şi mă uitam spre felinarul din stradă, convinsă că, până în zori, albul ăla imaculat avea să dispară. Până la urmă, am aţipit, însă la 7.30 eram în picioare, bine dispusă şi nefiresc de energică. Ningea în continuare. M-am bucurat ca un copil. În casă era cald, iar mirosul de cafea proaspăt râşnită m-a făcut să zâmbesc unor amintiri pe care le credeam de mult pierdute. “În sfârşit, o dimineaţă perfectă… Sau aproape perfectă”, mi-am zis observând cu dezgust scrumiera plină din faţa mea. Decisă să-mi recuperez momentul zen, m-am îndreptat spre coşul de gunoi, dar ce să vezi? N-aveai loc să arunci un ac! Am scos punga de gunoi din coş, am deschis uşa şi m-am îndreptat spre ghenă. Acolo, alt ghinion… Era blocată. “Hai, Oana, coboară două etaje, că n-o fi foc, ai tot timpul să te bucuri după aia de cafea şi de peisaj!”

Am coborât până pe palierul dintre parter şi etajul 1, am scăpat de pungă şi mă pregăteam să urc scările când… am auzit bătăi puternice în geamul de la scară. M-am uitat la uşă, m-am uitat la mine, iar m-am uitat la uşă… Nu mă calificam pentru defilat prin holul blocului: papuci roz, colanţi cu buline, o bluza lălâie cu Betty Boop şi părul… Despre păr nu vreau să mai vorbesc. Totuşi, n-am avut timp să mă gândesc prea mult, persoana de după geam părea disperată. M-am dus să-i deschid. Butonaşul verde nu funcţiona, aşa că am tras de ivăr şi i-am deschis uşa. În momentul ăla, m-a izbit un aer care mi-a tăiat respiraţia. Dar era aşa de frumoooos…

Vai de mineeeeee! Vă mulţumesc din suflet! De un sfert de oră stau aici. Cine credeţi că mai iese din bloc pe vremea asta?

Femeia, deşi încotoşmănată, părea îngheţată-tun.

Haideţi, doamnă, intraţi!, i-am spus eu afabilă, în timp ce-i ţineam uşa, fiindcă avea două sacoşe.

Ştiţi… Mai am o problemă… Vreţi să veniţi puţin?

Ce era să fac? Am ieşit din scară şi m-am dus lângă ea.

Vă rog! Ce s-a-ntâmplat?

Uitaţi, mi-a rămas cheia înţepenită în broască… Fir-ar să fie, am cheia de la casă pe acelaşi inel şi nu pot s-o scot!

Deja tremuram ca un câine de pripas şi începuseră să-mi clănţăne şi dinţii.

Păi haideţi să vedem ce putem face, i-am zis eu, aproape neinteligibil.

Am început să scutur de cheie, să trag de ea. Nimic! A naibii parcă era sudată. Între timp, mi se udaseră şi ciorapii, pielea-mi era ca de găină, nasul începuse să-mi curgă, la fel şi ochii. Dar nu m-am lăsat. M-am opintit cât am putut şi am smuls cheia din uşă. Evident, m-am dezechilibrat şi m-am dus pe spate. Din fericire, femeia era la placaj, aşa că m-a prins la timp. Ocupate să ne redresăm, am mai apucat să vedem doar cum ni se închide uşa-n faţă…

Haideţi să sunăm la interfon, să sperăm că ne deschide cineva!, i-am zis eu blestemând în sinea mea momentul în care o somasem pe maică-mea să nu mai răspundă la toţi nesimţiţii care sună duminica la 9 dimineaţa ca să ne pună pliante în cutiile de scrisori.

În momentul ăla, tipa s-a uitat la mine cu o milă infinită şi mi-a zis:

Păi, doamnă, nu sunam eu dacă mergea interfonul?

 

Anunțuri

21 de comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s