Mi-aş lua un căţel

Iubesc animalele. Mult. Nu ştiu dacă mi-a fost insuflată chestia asta în copilărie sau e imprimată în ADN-ul meu, cert e că în viaţa mea au existat animăluţe dintotdeauna. Am folosit un diminutiv pentru că, în ceea ce mă priveşte, noţiunea de animal semnifică altceva. Evident, am cunoscut şi de-alea. De-a lungul existenţei, am avut câini, pisici, peşti, hamsteri, peruşi, chiar şi un păianjen, pe care îl chema Iliuţă, şi cu toţii au trăit până la vârste matusalemice. Da, da, chiar şi Iliuţă, pe care l-am găsit îngheţat în balcon şi pe care în scurt timp am reuşit să-l pun pe picioare. Pe toate 8. Cel mai mult mi-am iubit însă câinele, căruia am avut privilegiul să-i fiu prietenă aproape 15 ani. Între mine şi Snoopy a fost dragoste la prima vedere. Oricum, eu am fost unica lui şansă, deoarece nimeni nu voia să ia un căţel cu prognatism inferior (mai pe înţelesul tuturor, îi ploua în gură) şi cu un pedigree dubios (mă-sa era pechineză). Rectific, aproape nimeni, pentru că l-am luat eu şi, aşa dinţos, a fost sufleţelul meu. De câte ori îl vedea, maică-mea exclama: “Mamă, da’ urât mai e”, numai mie mi se părea frumos (deh, puiul ciorii!), chiar dacă, atunci când îl tundeam, mă cam speria şi pe mine, fiindcă arăta ca un liliac şi, din cauza dinţilor, nimeni nu îndrăznea să-l mângâie. Cu toate astea, acest căţel minunat, care, sunt convinsă, mi-a fost predestinat, mi-a făcut viaţa mai frumoasă.

De opt ani, de când nu-l mai am pe Snoopy, parcă nu-mi mai găsesc locul, dar nici nu m-am decis încă să-l înlocuiesc. Atunci când l-am luat, ştiam prea puţine despre câini, acum chestia asta mă sperie şi de-aia ezit. Mă tot gândesc că sunt mari şanse să iau o potaie zbanghie, pe care să nu o pot ţine în frâu şi că o să ne facem reciproc viaţa mizerabilă. Lumea m-a sfătuit să-mi iau un maidanez, fiindcă ăia sunt mai docili şi chiar mai isteţi decât ceilalţi. Subscriu, dar, pe de altă parte, eu am trăit nişte experienţe cu maidanezii cel puţin halucinante. Toţi maidanezii nebuni pe care i-am cunoscut în viaţa mea au avut acelaşi stăpân. Mai bine zis, o stăpână, prietenă de-a mea. Toţi fuseseră adunaţi de pe stradă şi, fără excepţie, deveniseră stăpânii absoluţi ai casei unde iniţial fuseseră simpli “asistaţi”. Până s-a mutat din cartier, prietena mea a avut patru căţele, şi toate m-au “iubit” nespus. Cred că aveau, bietele de ele, probleme de percepţie, fiindcă, în general, câinii simt oamenii care îi iubesc, şi eu sunt una dintre ei, dar nu ştiu cum se face că toate m-au urât cu patimă. O să scriu doar despre una dintre ele, fiindcă, altfel, poveştile sunt identice…

La vremea aia, spaima vieţii mele se numea Ricky, o fostă tomberoneză, care-şi uitase însă extrem de repede umila provenienţă şi pusese stăpânire pe tot domeniul. Împărţea dependinţele, împotriva voinţei ei, cu o găină de “doar” 6 kg, Pitoi, şi aia la fel de nebună, de care mă temeam în egală măsură. Şi de parcă nu era de ajuns că era isterică, Ricky era şi saşie, de nu ştiai niciodată la cine o să se repeadă.

Am bătut la uşă şi, evident, în momentul ăla s-au auzit nişte urlete îngrozitoare. Mi-a deschis prietena mea:

— Hai, Oana, intră! Nu mai sta în prag, că ne aud toţi vecinii! Ricky, taci, mami, ce, nu o mai cunoşti pe Oana?

“Ba mă cunoaşte jigodia, da’ de-a dracu’ face aşa”, am gândit eu, însă am zis:

— Ricky, ce faci, fetiţă, ţi-a fost dor de mine?

Când mi-a auzit şi vocea, am crezut că face apoplexie. I se ridicase tot părul pe spate, avea spume la gură şi ochii injectaţi. Din fericire, a tăcut, fiindcă s-a înecat de atâta lătrat şi a fugit spre castronul cu apă. Am profitat de moment şi m-am aruncat pe un scaun, unde am şi înţepenit. A venit imediat lângă mine şi a început să mă miroasă, cu părul ridicat pe tot corpul. Recunosc, şi eu eram la fel…

— Iubita lu’ mama, hai, las-o pe Onica în pace, că uite ce cuminte e!

“Futu-ţi isterica mă-tii, vedea-te-aş mănuşi!”, mi-a trecut instantaneu prin cap, dar m-am ruşinat pe loc. Cum să fii iubitor de câini şi să gândeşti aşa?! Apoi, a venit lovitura de graţie.

— Oanette, uite, ţi-am adus o cafea, dar trebuie să mă duc până la bucătărie, am ceva în cuptor. Te las aici cu fata. Să nu-ţi faci griji, că nu te atacă decât dacă faci mişcări bruşte.

Eu, disperată:

— Vin cu tine! Mă plictisesc singură…

— Cum singură? Îţi ţine Rickyşor companie…

Mi-a ţinut! A venit la piciorul meu şi se uita în sus, mârâind înfundat. Aş fi fost mai liniştită dacă m-aş fi prins spre ce zonă a corpului meu îşi focusase atenţia, dar privirea ei crucişă nu m-a liniştit deloc. Cu încetinitorul, am dus mâna spre pachetul de ţigări şi am reuşit să aprind şi bricheta. În momentul ăla, a luat foc. Căţeaua. Am rămas aşa… cu ţigara în colţul gurii, fumând fără mâini. Vreme de 5 minute, m-am simţit ca James Dean în Rebel fără cauză. La final, am scuipat ţigara în scrumieră şi m-am aplecat spre ceaşca de cafea, de unde am sorbit o gură. Tot fără mâini… Trebuia să ies neapărat de acolo. În disperare de cauză, i-am aruncat nebunei un pachet gol de ţigări. S-a repezit la el cu furie şi în clipa aia am tulit-o spre bucătărie. Se pare însă că posteriorul meu fără gudron i s-a părut mult mai ofertant, aşa că a lăsat pachetul şi m-a urmat în viteză. M-a prins exact în uşa bucătăriei. M-am lipit de perete, am băgat mâinile în buzunare şi am rămas aşa. Ca să nu mă sperii şi mai tare, maică-sa i-a vorbit:

— Ricky, păpuşică, de ce eşti răuţă? Nu mai sări, vrei s-o murdăreşti pe Oana? Hai că-ţi dă mama ceva bun să papi!

— Lasă să mă pape pe mine, poate mă scapă de chin!, am mai apucat să zic eu înainte ca Rickyşor să mă umple de sânge.

A naibii jigodie, aşa saşie cum era, tot a nimerit să mă muşte de mână, chiar şi prin buzunar.

— Vaaaaaaaai, da’ ce obraznică eşti, mami! Se poate? Vrei să nu mai vină Oana pe la noi? Gata, eşti pedepsită! Pleacă de-aici!

A dat Cel de Sus şi a luat-o de acolo, după care a venit repede cu un mop, că-i umplusem podeaua de sânge. Apoi, m-a admonestat:

— Nu ţi-am zis să nu te mişti? Uite ce ţi-a făcut! Hai, du-te în bucătărie şi aşteaptă-mă puţin, să vin cu ceva pansamente. Vezi că mai e o cană de cafea pe masă…

M-am spălat pe mâini şi, chiar dacă mă ustura ca naiba, nu-mi mai păsa. Complet relaxată, m-am aşezat la masă şi am întins mâna spre cana de cafea. În clipa aia, m-am simţit privită. Nu, era imposibil, câinele nu mai era acolo. Şi-ar fi făcut simţită prezenţa. Am întors capul încet şi… Pe masă, era ea, Pitoi, găina de 6 kilograme. Mă privea iscoditor. Mă rog, aşa se uită toate găinile, dar nu toate sunt de mărimea unui T-Rex. S-a apropiat de mine şi mi-a tras rapid un clonţ pe mâna validă. Aşa, de control. Cred că i-a plăcut, fiindcă a început să mă ciugulească fără jenă. În momentul ăla, mi-au dat lacrimile. Eram convinsă că o să mor acolo, mâncată de o găină supraponderală, după ce înainte mă sfâşiase un câine… Horror!

Noroc că prietena mea a apărut la timp. Când a văzut scena, a început să râdă.

— Pitoi, fugi de-acolo, obraznico! Abia ai mâncat!

Apoi, către mine:

— Stai liniştită, nu mănâncă decât carne de pui!

Au trecut ceva ani de atunci. Pitoi nu mai există. De un Paşte, i-au furat-o ţiganii din curte. La vremea aia, cântărea mai mult ca un miel. Ricky a răposat şi ea, dar cât a mai trăit m-a muşcat cu aceeaşi plăcere. Acum, prietena mea are un alt căţel. Mascul. Tot adoptat. M-a tot invitat pe la ea, dar ezit, fiindcă mi-a povestit că se împerechează cu cine nimereşte…