Cum am distrus o întâlnire de afaceri

Sâmbăta trecută, înainte de prânz, când tocmai cochetam cu ideea de a o lălăi toată ziua, a sunat telefonul şi, mare greşeală, am răspuns. Iniţial, nici nu am recunoscut vocea, atât de precipitată era.

— Oana, iubita, am maaaaaare nevoie de tine! Trebuie să mă scoţi dintr-o chestie naşpa, te rog eu mult, nu mă refuza!

— Ce-ai păţit, Mireille? Să nu-mi spui că, până la urmă, ai reuşit să-l calci cu maşina pe portarul de la tine de la job, că de când te chinuiai.

— Eu sunt disperată şi ţie-ţi arde de glume! Poţi să te concentrezi puţin, că arde?!

— Mai concentrată ca acum n-am fost niciodată. Zvâcneşte concentrarea în mine, dă pe dinafară. Te ascult!

— Uite ce e… Costi are o întâlnire de afaceri la restaurant şi e musai să fiu şi eu prezentă, că ăia vin cu nevestele.

— Aşa, şi? Vrei să-ţi împrumut paltonul meu ăla bunu’ sau ce?

— Hai, că eşti de groază! Vreau să vii cu mine. Muierile alea sunt oribile… Data trecută m-au făcut să mă simt îngrozitor, aproape că nu m-au băgat în seamă. Tu eşti altfel, n-o să laşi discuţia să treneze şi, dacă e cazul, o să le dai peste bot… dar nu prea tare, că-i stricăm ploile lui Costi.

M-am dus, ce naiba era să mai fac dacă m-a luat la sentiment?

În momentul în care am intrat în restaurant şi m-am prins despre ce e vorba, am vrut să fac cale-ntoarsă.

— Păi bine, femeie, tu mă aduci la ne-fu-mă-tori? Pe mine?! Vrei să fac moarte de om?

— Offff, n-am ştiut, te rog să mă crezi! Două-trei ore n-o să mori!

Asta a fost una. A doua surpriză am avut-o când am constatat că mesele erau separate, deci urma să ne bucurăm exclusiv de companie feminină. Începutul se anunţa „încurajator”. Când ne-am apropiat, doamnele erau cu unghiile pe masă, îşi studiau manichiurile stiletto, dar şi-au compus repede un pozing intelectual. S-au făcut prezentările, domnii s-au retras la discuţiile lor, iar noi…

— Puneţi-vă hainele în cuier, uitaţi aici, lângă cele de blană!

(strike one)

— Staţi pe scaunul ăla, poate nu aveţi loc aici!

(strike two)

— Nu vă lăsaţi geanta acolo, că mie data trecută mi-a furat cineva Vuittonu’ şi aveam S 6-ele în ea!

(strike three)

Am închis ochii şi, când mă pregăteam să deschid gura, am simţit o lovitură în gleznă. Amica mea îmi făcea semne disperate să mă calmez. În scurt timp, a început tatonarea, întru stabilirea posesiei teritoriale şi a supremaţiei, chestie care la alte specii s-ar fi rezolvat printr-un simplu mirosit sub coadă… Divele îşi afişau din plin statutul de femei întreţinute şi a trebuit să recunosc că tot ce aveau pe ele era de calitate, însă ştiţi cum se zice: less is more. Prea multe bijuterii, prea multe etichete, prea mult parfum, prea mult fard. Arătau cu douăzeci de ani mai bătrâne, cam de vârsta consorţilor, pe care mi-era tot mai clar că-i divorţaseră de nevestele lor „expirate”.

Acum, că prima impresie, cea vizuală, fusese făcută, una dintre ele a iniţiat dialogul. Juma de oră, ne-a povestit pe unde a plimbat-o iubi pe ea şi cât shoooopping a putut să facă. Pe urmă, a ţinut morţiş să ne arate că e şi o fină cunoscătoare într-ale gastronomiei şi n-a uitat să puncteze, discret, că e şi intelectuală.

— O colegă de fa-cul-ta-te, care a mai fost aici, mi-a recomandat beef Wellington şi gratin dauphinois. Ce ziceţi, fetelor?

„Mda, la mă-ta la uşă, în Cuca Măcăii, numa’ aşa ceva ai mâncat!”, m-am gândit eu.

— Mmmmm, eu aş servi o vichyssoise! a zis alta.

„Păi du-te şi serveşte pe la alte mese, că noi nu mâncăm supă de cartofi cu praz!”, i-aş fi zis eu, dar am preferat să fiu drăguţă:

— Tot o colegă de facultate v-a recomandat?

În clipa aia, Mireluş mi-a mai tras una pe sub masă. Momentul a trecut neobservat.

— Oana, tu ce vrei?

— O salată de valeriană, da’ nu-i nimic dacă n-au, am şi pastile…

Între timp, ne-au venit băuturile şi am sperat că mojito-ul o să mă binedispună, dar fără ţigară nu prea mergea. Eram deja un pachet de nervi. Doamnele au început să discute între ele, ignorându-ne complet. Evident, tot chestii intelectuale.

— Dragă, nu ştiu ce e cu ăla mic al meu, că a avut colici toată noaptea.

„Ce palpitant! Era tot ce voiam să aflu.”

— Nu ştiu ce a mâncat mititelul, că a făcut căcălică aşa… verde, uite cum e în paharul doamnei.

Doamna eram eu! Am scuipat gura de mojito la loc în pahar şi am tras aer adânc în piept. În momentul ăla, prietena mea a început să râdă, n-a mai rezistat. Ştiam amândouă cum se va termina… Una dintre ele s-a prins şi a schimbat subiectul.

— Vaaaaai, da’ ce muzică e asta?

— E Duke E…

Mi-a tăiat vorba, adresându-i-se celeilalte:

— Mai ştii, dragă, când eram studente ce muzică mişto ascultam? Numa’ hip hop. Nu e grozav că am fost toate trei colege şi, uite, am rămas prietene?!

— Să nu spuneţi că sunteţi şi colege de serviciu, ar fi prea de tot!, am vrut eu să-mi verific o bănuială.

— A, nuuuuu, că noi nu lucrăm, ne-am dedicat în totalitate familiei.

— Şi ardeţi ga… Staţi toată ziua acasă? Cu facultate?!

— Păi şi dumneavoastră nu aveţi facultate? Ce faceţi cu ea?

Am vrut să răspund sincer, şi anume că mi-o bag în cur, dar nu puteam să recunosc asta în faţa tutelor.

— Vaaaai, dar mie mi-a folosit şi îmi foloseşte facultatea. Am fost emi-nen-tă. Am făcut chiar doi ani într-unu’.

Citeam deja invidia în ochii lor, aşa că am continuat.

— Am scris şi două lucrări ştiinţifice de mare interes pentru lumea academică.

— Despre ce?

— Despre punctul în cruce. Vreţi să vă explic?

— Nu, nu, lăsaţi, poate altă dată! Chestiile astea tehnice ne depăşesc.

— Când am absolvit, am făcut o petrecere-monstru. A fost nebunie… Ne-am tatuat cu toţii.

Citeam curiozitatea în ochii lor…

— Unde v-aţi tatuat?, n-a mai rezistat una dintre dive.

M-am ridicat şi i-am arătat buca stângă.

— Aici, vreţi să vă arăt?

— Nu, mulţumim, vă credem pe cuvânt! Dar ce scrie pe tatuaj?

— Târgşor 2006.

Au înlemnit. Prietena mea era pe sub masă.

— Daaaa. Datorită lucrărilor ştiinţifice, care decriptează tehnica de cusut în cruce pe etamină, pe care mi-am perfecţionat-o acolo, am scăpat cu doi ani mai devreme. Săptămâna asta mă văd cu fetele, se fac 10 ani de când am… absolvit.

— Nu vă supăraţi, dar pentru ce aţi…

— Şuteam haine de blană şi genţi de firmă, în special din restaurante, de la individe întreţinute. Nu făceam rău la nimeni, alea oricum a doua zi îşi luau altele…

Am profitat de stupefacţia lor ca să-mi înhaţ haina din cuier, după care mi-am luat la revedere.

— Mă scuzaţi, dar nu mai pot să stau! Simt că mă trece un căcălică… exact ca al lu’ ăla micu’. Trebuie să mă întremez, că acuşica mă întâlnesc cu colegii de facultate…

 

P.S. În caz că vrea careva să mă invite la restaurant, săptămâna viitoare sunt disponibilă.

P.P.S. Costi a câştigat contractul, din fericire a avut o ofertă-beton. Sâmbăta asta, ieşim să sărbătorim, în aceeaşi formaţie. Abia aştept!