Cu inteligenţa la expoziţie

 

Pe vremuri, obişnuiam să mă enervez când aveam de-a face cu persoane complet “paralele” cu limba română şi nu conteneam să mă întreb cum naiba fentează oamenii aia sistemul de învăţământ şi dacă există şcoli unde gramatica e facultativă… Sincer, mă jenam să-i corectez, însă repetam în faţa lor, de câte ori puteam, forma corectă a cuvintelor. Tot ce reuşeam era să sfârşesc prin a vorbi ca ei… După aia, acasă, mă bântuiau toată noaptea frustaţii, excrocii, ghiuvetele, vereghetele, mingiile, ca şi-urile… Ce-i drept, la un moment dat mi-a trecut prin cap că poate oamenii aia care mă aud silabisind cuvintele în preajma lor mă cred mentally challenged şi că s-ar putea ca, într-o zi, să mă înveţe ei pe mine cum se vorbeşte corect, de fapt. Odată cu vârsta însă, m-a lovit înţelepciunea şi am devenit permisivă… spre miserupistă. În definitiv, pana mea!, dacă ne întâlnim la fumoar şi tu fumezi o ţigare, iar eu o ţigară, până la urmă tot nicotină e!

Ultima experienţă de genul asta m-a vindecat complet de suficienţă şi de impresia că sunt, vorba unei prietene care mă ia frecvent peste picior, exagerat de inteligentă. Adevărul e că mă ajutau şi termenii de comparaţie. Să povestesc, zic… Mă pregăteam să dau o tură pe la Mega, când aud, de undeva din spate:

— Oana, aici ereai? Stai să transversez şi eu cu tine!

Mi-a căzut faţa, dar am stat, na!

— Ce bine că mă aştepţi, că mă dor genuchii rău, eri am lunecat pe ghiaţă când eram să dau colţu’.

— Îmi pare rău… Şi? Ai dat colţu’?

S-a făcut că n-aude.

— Da’ ce-i cu tine pe-aici? Ah, tot la Mega… Văd că ţi-ai schimbat intineraru’! Te-ai jmecherit, ha?!

Îmi venea să mă tăvălesc pe jos. N-am avut şanse, persoana mă ţinea de braţ. Aşa am intrat şi în magazin, după care a început să vorbească tare:

— Să mă aştepţi şi pă mine! Am de luat decât pâine, nişte ridichii şi două salăţi.

N-am de lucru şi, în timp ce mă îndreptam spre alt raion, îi spun să se uite la ouă, mă interesa termenul de garanţie. Mă strigă pe nume, ca să nu existe confuzii:

— Oana, ouălele sunt bune! Jmecherii ăştia le-au pus la fund pe-alea mai proaspete… Vezi, acasă ai grijă să le speli bine la ghiuvetă cu apă şi săpun, că au de-aia, somonela!

Am ajuns acasă plină de draci, convinsă că tot magazinul a râs de mine. După o vreme, mă sună o prietenă şi încep să-i povestesc că aşa şi pe dincolo, că nu e admisibil să fii atât de ignorant şi agramat, că m-am săturat de astfel de specimene şi că aş vrea să se dea o lege care să-i împiedice pe toţi ăştia să se mai înmulţească…

M-a lăsat să-mi vărs amarul, după care mi-a zis o chestie care, la momentul ăla, m-a scos şi mai rău din sărite:

— Lasă-i, măi, au şi ei locul lor sub soare! Sunt proştii noştri… Tu crezi că nu eşti proasta nimănui?

Mai curând decât credeam, aveam să constat câtă dreptate avusese. În seara aia, a trebuit să onorez o invitaţie la o expoziţie de pictură abstractă. Acolo, evident, numai lume bună. Exponatele, mai abstracte decât îmi imaginasem eu. Toţi se foiau prin faţa lor şi nu mai conteneau cu laudele. Eu, mută şi cu ochii holbaţi. Pe nişte pânze de dimensiuni impresionante, artistul aruncase câteva găleţi cu vopsea de toate culorile, după care, bănuiesc, se tăvălise peste ele. Asta vedeam eu, profana. Ceilalţi erau de altă părere. De teamă să nu mă abordeze careva, mă plimbam încontinuu, prinzând din zbor comentarii fragmentate: “Dumnezeule, această chietitudine nemărginită a tuşelor de culoare…”, “Permiteţi-mi să vă contrazic! Sub aspect ontologic…”; “Structurările imaginarului său mă fac să simt vibraţia subiacentă a…”; “Nu vi se pare că lucrarea exprimă un hieratism…”; “Ador această reprezentare antropomorfă…”. Mă luase ameţeala. Simţeam cum pendulez între meandrele concretului şi sinergia faptelor… “Despre ce vorbiţi, măi nene, aici? A făcut unu’ o gargară cu vopseluri şi pe urmă le-a scuipat pe o pânză! Ce concepte-cheie, ce paradigme, ce matrici ale memoriei?”. Na, lume subţire, intelectuali de marcă, ce naiba să înţeleg eu, proasta satului, de acolo? În cele din urmă, un domn cu barbă, văzându-mă cam stânjenită, mă abordează.

— Ei, ce părere aveţi? Vorbeam despre substitutele…

— Da, da, am auzit discuţia, m-am grăbit eu, de teamă să n-o ia de la capăt.

— Deci?

În momentul ăla, mi-am adus aminte unul dintre cele două cuvinte pe care le mai ţineam minte de pe vremea când făceam rebus Flacăra şi l-am folosit.

— Eu cred că, în cazul de faţă, este vorba despre un succedaneu al iubirii… Culoarea roşie, prezentă în partea de sus, sugerează…

— Mmmm, dar văd că vă pricepeţi, s-a arătat impresionat bărbosul. Lucraţi în domeniu?

— Nu.

Nu s-a lăsat…

— În ce domeniu activaţi, dacă nu sunt prea indiscret?

— În presă…

— Oooo, şi cu ce vă ocupaţi?

M-a luat gura pe dinainte şi i-am răspuns senină:

— Cu almanahe…

Apoi, unicul meu gând a fost să o tulesc acasă… că uitasem ouălele în ghiuvetă.