Anxietate

Zilele trecute, am descoperit prin casă un tricou. După culoare şi aspect, nu i-am putut stabili vârsta, dar, în orice caz, era din vremuri imemoriale. La vremea lui, l-am iubit mult, de-aia nici nu m-am îndurat de el. După ce s-a mai uzat, ieşeam cu el doar când îmi plimbam câinele, apoi l-am făcut de casă, o vreme am dormit cu el, pe urmă a fost “degradat” şi trimis la bucătărie, la sectorul prăjeli. Urma să ajungă cârpă de praf, dar mi s-a părut nedemn pentru bravul meu tricou roz cu fluturaşi, aşa că ieri ne-am luat la revedere şi, cu lacrimi în ochi (eu, nu el), l-am mai strâns o dată în braţe pe cel de care mă legau atâtea amintiri. Una dintre ele era să-mi şi pună capac, de altfel…

Acum vreo cinci ani, mă sună o prietenă bună:

— Ce faci, iar zaci? Mişcă-te până aici, că trebuie să-ţi spun ceva!

— Zac pe dracu! Sunt obosită şi n-am chef de nimic. Nu vin nicăieri!

— Fatăăă, nu fi nasoală, că ne supărăm!

— Până mă-nbraaaaaac, până ies din casăăăăăă…

— Mda, îţi ia cinci minute să ajungi la mine. Hai mai repede, că am şi pus ibricul pe foc! Vezi, ştiu că nu-ţi place cafeaua la filtru…

Sinceră să fiu, o cafea şi o discuţie cu prietena mea m-ar fi scos din starea aia, aşa că mi-am tras în viteză un tricou pe mine şi m-am dus. Încă de pe drum aveam aşa o jenă, ceva nu era OK cu mine, dar, nefiind panicardă, nu mi-am făcut griji. Până am ajuns acolo însă, începusem deja să mă simt aiurea. Prietena mea, ipohondră din născare şi anxioasă cât cuprinde, m-a observat imediat.

— Hai, lasă-ţi haina în cuier şi treci la raport! Da’ ce-i cu tine? Parcă eşti cam palidă…

— Pe bune?

Nu m-am îngrijorat prea mult, asta e starea mea naturală.

— Da, da! Ia să văd… Nu, n-ai febră, dar ai ochii cam tulburi şi galbeni. Mmmmm, şi nişte cearcăneeee…

Când am luat prima gură de cafea, m-am înecat. Cu toate astea, tot nu m-am panicat, deşi parcă nu prea respiram bine. Începusem să trag de tricou cu toată forţa, ca să-mi eliberez gâtul. Evident, ipohondra de lângă mine a remarcat imediat.

— Ce-ai, ţi-e rău?! Hai să-ţi dau un calciu, nişte apă cu zahăr, un sendviş!

Între timp, începusem să respir sacadat, parcă nu-mi mai ajungeau plămânii, şi mă gândeam de la ce or fi cearcănele alea groaznice şi ochii galbeni…

— Fetiţă, arăţi tot mai rău! Ce, te sufoci? Să nu faci infarct pe-aici!

Sinceră să fiu, încă nu mă simţeam gata de moarte, dar…

— Ia uite! Ce-i cu ochii aia exoftalmici? Ţi-au ieşit din cap ca la melc. Aoleo! Ia lasă capul pe spate, să văd dacă n-ai vreun nodul la tiroidă sau ganglionii inflamaţi. Sau te pomeni că oi avea cu ficatu’, că ia uite ce ochi ai! Mai şi tuşeşti! O fi de la plămâni…

Încet-încet, autosugestia a început să-şi facă efectul şi aproape că mă scursesem de pe scaun.

— Bă, io îţi aduc un Xanax. Vrei să intri în hiperventilatie? Ia o pungă şi suflă-n ea!

Doamne fereşte! Cum naiba ajunsesem eu, plecată de acasă bine mersi, eu, care n-am fost o zi în viaţa mea în spital, să fiu resuscitată într-o bucătărie, cu pungi de hârtie?!

Văzând că se-ngroaşă gluma, prietena mea s-a gândit să-mi abată gândurile de la drama prin care treceam şi în care, de fapt, ea mă băgase.

— Şi, ia zi, ce-ai mai făcut?

— În afara faptului că am descoperit recent că sunt cardiacă, sufăr de tiroidă, de plămâni, am hepatită şi Basedow?

— Hai, mă, că o să-ţi revii! Ia uite, te-ai mai îmbujorat la faţă!

— Păi încearcă şi tu cinci minute să umfli o pungă de hârtie spartă şi o să…

A schimbat vorba.

— Ia uite ce tricou mişto ai! Dar nu mai aveai unul roz la fel? Doar că ăla era cu fluturi.

— Păi asta e ăla cu fluturi, tu nu vezi?!

— Brusc, s-a uitat la mine ca la o dusă cu pluta, apoi a privit îngrijorată spre telefon, dar nu înainte de a mă întreba aproape cu teamă:

— Ca… care fluturi?

M-am uitat în jos nedumerită preţ de câteva secunde, după care am urlat la ea:

— Ăia de pe… spatele meu, nebuno care eşti, că din cauza ta am venit cu tricoul invers pe mine, de era să mor aici sufocată!