Dezastru la minut

Ştiţi momentele alea binecuvântate când aproape că ţi-e frică să respiri, de teamă să nu ţi se ducă naibii liniştea? Trăiam un astfel de moment şi aveam ceva speranţe şi pentru restul zilei, dar asta doar pentru că nu-mi văzusem horoscopul în dimineaţa aia. Cinci minute a durat comuniunea cu absolutul, după care echilibrul meu karmic s-a dus naibii, când în Casa a IV-a astrală mi s-a insinuat perfidul Marte şi a început să tulbure apele. Sunetul strident al telefonului m-a trezit din reverie:

— Bună ziua! Am uitat să vă comunic ceva important… Vă rog, mâine, când veniţi, să aduceţi şi patru poze tip legitimaţie.

Mai bine mi-ar fi cerut să donez un kil de sânge, să dansez zumba în autobuz sau să fac voluntariat la o rezervaţie de aligatori, m-aş fi simţit mult mai în largul meu… În speranţa că nu voi fi obligată să ies din casă şi să mă supun unei noi umilinţe publice, am început să caut cu fervoare printre pozele mai vechi. Ale naibii, erau doar câte două şi, în plus, erau îngrozitoare. Într-una aveam ochii albaştri şi faţa de trei ori mai lungă, în alta eram roz şi rotundă la faţă ca un parizer de pui d-ăla supradimensionat şi plin de E-uri, iar în cea mai recentă, aduceam cu o indiancă Navajo naturalizată pe-aici, recte cu oacheşa Mercedesa. Ah, şi mai era una, dar pe-aia nu mi-ar fi primit-o nimeni, că râsesem la obiectiv ca broasca la inundaţie.

Ce era să mai fac? Mi-am luat inima-n dinţi şi am dat fuga la primul centru foto, să-mi fure ăia sufletul pe-acolo. Tot drumul am încercat să-mi compun o mină intelectuală, aşa ca pentru poze tip legitimaţie, şi am exersat un zâmbet relaxat, cât să nu ies iar cu colţurile gurii în jos, ca un buldog englez. Pe drum, aproape de Unirii, pe malul Dâmboviţei, vântul mi-a definitivat strădaniile. În doar câteva secunde, au început să-mi curgă ochii şi, ce să vezi?, rimelul nu era waterproof. M-am şters atât de discret, încât, la final, aveam şi ruj pe şerveţel. Iar ca o încununare a acestui look îndrăzneţ, toate strădaniile mele de a-mi compune o freză decentă au eşuat lamentabil. Când m-am văzut în prima vitrină, paream copilul făcut la beţie de Joker, maleficul duşman al lui Batman, cu Gorgona Meduza. Cu toate astea, n-am dat înapoi. Trebuie să o felicit însă pe domnişoara de la centrul foto că a dat dovadă de o stăpânire de sine extraordinară când am intrat pe uşă. N-a râs, nu s-a încruntat, n-a schiţat un gest. Încă bănuiesc că era botoxată. I-am spus ce vreau, după care, profitând de faptul că eram doar noi două, am îndrăznit mai mult.

— Domnişoară, vreau să vă rog ceva…

— Sigur, spuneţi!

— Ştiţi, eu ies groaznic în poze, nu ştiu de ce (nu mi-a trecut o clipă prin cap că ies în poze aşa cum sunt). Vă rog eu mult, credeţi că puteţi face ceva, poate nişte…

— Nişte ajustări? Sigur! Nu vă faceţi probleme! Zână o să fiţi! Acum aranjaţi-vă puţin, iar apoi veniţi aici, în faţa panoului, şi uitaţi-vă la mine!

M-am dus. Evident, mintea mea a fost incapabilă să emită ceva inteligent care, eventual, ar fi putut să se reflecte ulterior în poză. În timp ce ea mă punea să mă mişc mai la stânga sau mai la dreapta şi să ţin capul mai sus, pe mine m-a fulgerat bancul ăla cu fotograful (“Domnule foto, te rugăm ca să ne foţi! Pe mine-n cur şi pe mama-n chicere.”). Abia la a treia încercare am ieşit cu gura închisă…

— Veniţi să vedem ce se poate face!

Ce dracu’ să văd de la bliţul ăla? M-am uitat aiurea în computer şi am fost de acord cu tot ce mi s-a propus.

— Vedeţi, vă scot ridurile astea de pe frunte. Nu-mi place cum se vede nici asta, aveţi laba-gâştei, aşa că o să ştergem, umblăm puţin şi la bărbie, facem ochii mai luminoşi…

— Excelent!, m-am declarat eu mulţumită. Când să vin după ele?

— Veniţi peste o oră. Vedeţi că eu ies din tură, dar este colegul meu aici, îi las vorbă.

După o oră de lălăială prin magazin, am ajuns la locul faptei.

— Bună ziua! Am şi eu nişte poze tip legitimaţie la dumneavoastră.

— Bună ziua! Da, mi-a spus colega mea. Imediat!

A început să caute… Nimic! S-a uitat cu atenţie la mine şi a început să caute iar. S-a dus în spate. Tot nimic.

— Doamnă, unde e bonul de comandă, să verificăm numărul?

Evident, nu l-am găsit. I-am cerut să mă uit pe poze. Nu m-am văzut nici eu. Atunci mi-a venit o idee.

— Domnule, haideţi să o luăm prin eliminare. Căutaţi nişte poze de femeie cu ochi verzi!

A luat-o de la capăt, bombănind. La un moment dat, s-a uitat la mine, s-a uitat din nou la poze şi… mi le-a trântit în faţă plin de draci.

— De ce nu spuneţi, doamnă, că e vorba de pozele unei domnişoare? Dacă veneaţi cu fetiţa, le găseam mai repede!