Caietu’, unde e caietu’?

Acu’ vreo trei zile, la un magazin dintr-o comună vasluiană a avut loc jaful secolului, deşi din toată abundenţa aia de pufuleţi, ciungă, gumari, ţigări en gros sau en detail şi beutură n-a dispărut nimic, auzi, dom’le! Chestia aia care s-a volatilizat riscă să-i scoată însă pe patroni din circulaţie, fiindcă vorbim aici de caietul de datorii! Păi ştiţi voi ce-nseamnă asta? Înseamnă că toată populaţia creditată, respectiv întreaga comună, s-a trezit peste noapte cu datoriile şterse! În plus, e imposibil să faci plângere la Poliţie, fiindcă trebuşoara asta nu e legală…

Caietul ăla de datorii e mai ceva ca un letopiseţ al comunei, găseşti acolo toată suflarea, de la mic la mare. Dacă vrei să faci un recensământ sau un studiu despre preferinţele consumatorilor români din mediul rural, nu trebuie decât să studiezi chestiunea cu pricina din scoarţă-n scoarţă. Vrea fiică-ta să se mărite cu Vasile, te duci la magazin şi-i afli apucăturile împricinatului în doi timpi şi trei mişcări. Ia uite, al naibii, când s-a prezentat să-i ceară mâna lu’ Floricica, n-a băut nici cafea, iar pă caiet are 300 de lei datorie doar la bere şi alte 300 la ţigări. Nu e bun! Nici Costică nu e mai breaz, că ăla o arde pă Stalinskaia, şi unde mai pui că bea cot la cot cu mă-sa şi tac-su. Gică, alt degenerat! Păi Floricica are nevoie de unu’ care-şi dă tot salaru’ pă prezervative? Poate doar Mişu’, da’ ăla, de când a dat în boala îngheţăţilor la cornet, a depăşit suta de kile şi nu mai e bun de prăsilă…

Cu femeile e la fel. Vrei să ştii cât de gospodină e Gigica? Te uiţi în caietul de datorii. Ia uite, afurisita, s-a făcut cocoană mare! Are grădina în paragină, da’ s-a dat pă legume congelate şi cartofi d-ăia franţuzeştii, vaca a schimbat-o pă laptele la cutie şi porcu’… Nu, p-ăla l-a păstrat încă la uşă, că iote ce datorii are şi-ăla la coneac! Cât despre Marinela, aia o să rămână fată bătrână cu siguranţă – numa’ smacuri d-alea scumpele bulgăreşti a cumpărat, că ea crede că, dacă se alifiază şi-şi dă cu negreală pă la ochi şi roşu pă la bot, să uită vreun bărbat serios la ea! Şi-apăi cin’ să vadă, că-n comuna aia toţi umblă cu ochii împăienjeniţi de dimineaţa până seara?! Poate doar un viol, în buna tradiţie a zonei, s-o mai salveze.

Chestia asta m-a făcut să-mi amintesc de glorioşii ani 2000, când şi în Bucureşti, la parterul fiecărui bloc, era un astfel de magazin “universal”. Am avut şi noi unul, mai în lateralul blocului, dotat şi cu terasă. Patroana era vecină cu noi, deci creditul era nelimitat, doar nu degeaba îi dăduserăm toţi semnătură şi suportam beţivii, care, pe la 2 noaptea, după ce se încălzeau bine, se luau la bătaie. Şi, nene, pe vremea aia lumea se înfierbânta rău când venea vorba de politică, lua atitudine pe loc, ce internet şi facebook, ce petiţii.ro? Doar pumni-şi-picioare-n-gură-punct.

Cum spuneam, aveam credit nelimitat, deşi, sinceră să fiu, nu aveam nevoie. Nu pentru că mă dădeau banii afară din casă, ci, pur şi simplu, deoarece caramelele gumate moi şi ouăle cu surprize nu făceau parte din “target-ul” meu. Vecina noastră, altfel mare comerciantă de felul ei, a sesizat repede potenţialul şi a înfiinţat metoda “caietul”. Ideea că nu aveai niciun ban de dat pe loc te făcea să cumperi toate prostiile, că cine naiba stătea să contabilizeze sumele? Doar la sfârşit de lună te lua cu ameţeală. Eu am fost una dintre victimele acestui sistem, dar cel puţin, cu mândrie pot spune, am sprijinit din plin un IMM. Mă gândesc că ar fi putut să-mi dea măcar nişte acţiuni… Nu mi-au dat decât caietul cu datorii să-l consult, fiindcă se adunase o sumă astronomică.

— Oana, mamă, ia vino puţin, te rog!

— Da, doamna C., s-a întâmplat ceva?

— Mamă, tu când iei banii, că ia uite ce sumă s-a strâns?!

Într-adevăr, când am văzut suma, să cad din picioare. Ţigări, sucuri, pufuleţi, popcorn… Pe listă însă mai erau nişte produse pe care nu le-am recunoscut şi care umflau nota substanţial.

— Păi… pe-astea le recunosc, dar, nu vă supăraţi, eu n-am cumpărat Jack Daniel’s şi nici coniac de aici. Sunt vreo două milioane în plus… Când mi-aţi dat mie aşa ceva?

— A, păi nu ţi-am dat ţie, mamă! A venit sâmbătă-seară un băiat înalt, blond şi frumuşel. Îl ştiu de prin cartier… Mi-a zis că e petrecere la tine şi că l-ai trimis tu după băutură. Într-adevăr, când m-am uitat în sus, era animaţie mare la tine acasă, muzică…

— Păi şi dumneavoastră daţi oricui aşa băutură, pe încredere, în numele meu?

Mă uitam la faţa ei şi mi-era clar că nu mă credea. Era convinsă că băutura aia o făcuserăm poştă eu şi derbedeii ăia de prieteni ai mei.

— Păi şi eu acum ce fac? Rămân cu paguba? Nu ştiu… Mi-a zis numele tău şi pe ale prietenilor tăi… Să faceţi cumva!

— Ia să vedem… Sunt două milioane de dat, nu? Văd că băiatul ăsta a mai luat şi o pungă de fistic în coajă…

— Ei, p-ăla nu l-am mai pus…

— Ei bine, în fisticul ăla al dumneavoastră, care mai era şi expirat, mi-am spart eu doi dinţi din faţă. În afară de alea două milioane, o să mai aveţi de dat două… pe lucrarea mea. Duceţi-vă şi vorbiţi cu stomatologul de la parter, că şi el merge tot pe datorie cu vecinii!

Cu toate astea, să mor dacă nu regret caietul de pe vremea aia. Cel puţin, cât consumai (eu sunt o excepţie) atât plăteai la scadenţă. Fără dobândă… Acum îi zice card de cumpărături cu plata în rate, dar despre avantajele acestui mod de a face cumpărături pot să ne povestească toţi amărâţii aia care sunt acum înregistraţi la biroul de credite ca datornici. Eu sunt atât de insolvabilă, că nici nu pot să-mi fac…