Mic ghid de supravieţuire în piaţă

Eşti ca mine, o gospodină care nu deosebeşte pătrunjelul de coriandru şi hasmaţuchi, sau eşti bărbat şi te-a trimis nevastă-ta în piaţă să-i iei ghimbir, cartofi dulci şi lime, fiindcă a găsit ea o reţetă gourmet cu care să-i dea pe spate diseară pe ţăranii aia de Ioneşti, deşi tu nu recunoşti decât hreanul, şi ăla numai ras, pe care ţi-l pui pe piftie? Atunci ai o problemă, fiindcă un drum în piaţă s-ar putea să te coste timp, nervi şi bani pe măsură. Ce trebuie să ştii dacă vrei să nu-ţi rişti grav liniştea în familie:

1. Ţăran nu înseamnă neapărat şi producător, decât în măsura în care produce bani de pe urma naivităţii tale. Oricât ţi-ar lăsa gura apă după căpşunile alea “româneşti” cât pumnul tău, întreabă înainte preţul, fiindcă s-ar putea să-ţi laşi lichidarea acolo după ce te arunci ca nehalitul să iei un kilogram fără să realizezi că ce-ai văzut tu afişat e preţul la suta de grame.

2. Nu ştii ce mă-sa mare e ăla un zuchinni şi cu ce naiba se mănâncă? Nu lăsa să se vadă asta, ţăranul va profita imediat de ignoranţa ta şi-ţi va da marfă de săptămâna trecută. Fă-te că ţi-ai uitat ochelarii acasă şi cere-i lui să ţi-i aleagă. Între timp, sună-ţi un prieten şi, din conversaţie, lasă să se înţeleagă că eşti inspector la Pieţe. Acasă o să ai frumoasa surpriză de a găsi în plasă şi câteva legături de verdeaţă, roşii, ceapă, ardei gras (că merg de minune) şi, dacă eşti convingător, o să găseşti şi banii cu care le-ai plătit.

3. Fereşte-te de afişele unde abundă adverbul foarte! O să afli cu uimire că există portocale şi mandarine foarte dulci, foarte, foarte dulci sau foarte, foarte, foarte dulci. Nu pune botu’ la vrăjeală. Vei ajunge acasă cu nişte fructe foarte seci, cu foarte mulţi sâmburi şi cu coaja foarte groasă, iar consoarta ta va fi foarte, foarte, foarte dezamăgită… Şi ştii ce înseamnă asta! N-o să mai pupi în viaţa ta, în drum spre piaţă, o berică la botu’ calului, cu tovarăşii de suferinţă (a.k.a. ăilalţi beţivani nenorociţi), la terasă, fiindcă ţi s-a dus dracu’ alibiu’.

4. Preferi să iei “ouă de ţăran”, fiindcă sunt mai bune şi mai proaspete? Şi mai ales fiindcă te lasă să ţi le alegi, că doar are 500 de cartoane, toate de ieri? Nu lua mai mult de 10 odată, pentru că până acasă s-ar putea să-ţi piuie sacoşa şi n-ai loc în balcon pentru un coteţ supraetajat lângă distileria artizanală. Pe de altă parte, nu-i rău, că, dacă nimereşti şi un cocoşel, până la toamnă s-ar putea să ai şi tu ouă, că şi-aşa te acuză nevastă-ta că duci lipsă...

5. Dacă eşti femeie, nu te duce în piaţă îmbrăcată ca o cucoană! Blana aia de vulpe argintie moştenită de la mă-ta, chiar dacă e mâncată de molii pe ici, pe colo, o să-ţi tripleze preţurile! În final, o să regreţi amarnic că ţi-ai luat şi Vuittonu’ ăla de doi lei achiziţionat din Dragonu’ Roşu şi că te-ai parfumat în exces cu fake-ul ăla de la D&P. Iar replica aia de ochelari Ray-Ban o să te facă să ajungi acasă cu pătrunjelu’ galben şi cu roşiile necoapte. Dacă nici acum n-o să înţelegi că domnia, ca şi prostia, se plăteşte, o să-ţi exemplifice barbactu. Cel puţin, ulterior, ochelarii ăia o să–şi merite banii!

6. În piaţă, tocmeşte-te întotdeauna, că de-aia-i piaţă, de-aia există cerere şi ofertă. În 99% din cazuri, s-ar putea să nu-ţi iasă, dar ce strică să încerci? Dacă eşti îndeajuns de insistent, s-ar putea ca, în final, să te alegi cu niscaiva legume de-o ciorbă. Depinde cu ce aruncă ţăranii după tine ca să dispari de-acolo…

Şi acum, contraexemplul: eu. Pe mine, una, deşi sunt tobă de teorie, mă omoară practica. Pe scurt, sunt victima sigură. Tocmai de-aia, când mă duc în piaţă, mă duc cu banii număraţi, că altfel mă golesc ăştia şi de ultima centimă din portofel. Întâi fac un rond de tarabe şi filmez preţurile, fiindcă, na, nu trebuie să iei, ca papagalu’, chiar de la primul care-ţi iese-n cale. Evident, până ajung la celălalt capăt al pieţei, uit cu desăvârşire unde era mai ieftin, dar trăiesc totuşi cu satisfacţia misiunii îndeplinite. Întotdeauna mă uit doar la produse şi mă feresc de contactul vizual; dacă apucă vreunul să-mi prindă privirea, pe urmă mă face din vorbe şi nu mai plec de la taraba lui. În plus, faptul că târăsc în permanenţă după mine căruţul de piaţă transmite semnale greşite, doar în ăla încap şi 20 de kile…

Ieri am plecat din piaţă aşa cum anticipasem, adică abia târând de cărucior, însă, uimitor, mi s-a întâmplat şi ceva… aproape bun.

— Ce doriţi, domniţă dragă?

— Aş vrea şi eu nişte roşii…

— Imediat! Dar nişte salată verde nu vreţi? Ia uitaţi ce frumoasă e! Şi vă dau şi nişte ceapă verde.

— Păi…

— Haideţi, că nu mai găsiţi nicăieri aşa frumoasă, şi asta e vremea ei.

— Bbbine…

— Ia să vă pun eu şi nişte ridichii (sic!), ia uitaţi-le ce mari şi frumoase sunt!

— Eu aş fi vrut, de fapt, nişte lobodă.

— Aaaaa, ia uitaţi, avem aici. Haideţi să vă dau zece legături! Morcovi nu vreţi? Şi nişte cartofiori, să-i puneţi în ciorbiţă… Mie îmi place că se fac roz. Şi vă pun şi un kil de ceapă uscată şi… bineînţeles pătrunjel şi leuştean.

— Ce fac eu cu atâtea?

— Cum ce? Le gătiţi! Ahhhh! Şi nu v-am dat nişte ştevie. Ia uitaţi-o ce verde şi frumoasă e! Iese o mâncărică a-ntâia din ea. Nici nu discut, trebuie să luaţi şi de-asta!

— Nu, nu, ştevie nu iau, am rezistat eu eroic. Data viitoare.

— Da’ nişte urzicuţe? Că fac bine… Merg de nu se poate cu mămăliguţă şi usturoi. Mmmmm… Şi zeama aia face minuni.

— Llllăsaţi, că mai vin şi mâine…

— Da’ veniţi, da?

În fine, am oprit-o şi am început să bag în coş toate bălăriile alea care urmau să mă umple de sănătate. Aproape burduşisem căruţul când…

— Auziţi, ştiţi ceva? Vreau să vă dau nişte spanac. Gratis! Aşa pentru că…

Nu ştiu de ce, dar în momentul ăla am fost convinsă că-mi zice că semăn cu răposata mă-sa mare. Dar nu…

— Pentru că îmi place mie de dumneavoastră!

Cred şi eu! Cu doi fraieri d-ăştia ca mine îşi face norma pe-o zi. Pe de altă parte, mi-a zâmbit aşa de frumos, încât n-am putut s–o refuz. Frăţioareeee, când a scos spanacul de sub tarabă, să-mi vină rău, nu alta! Era o pungă de-aia de-un leu plină-ochi. I-am mulţumit frumos, aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat în viaţa mea.

— Îţi mulţumesc! Nici nu ştiu ce să zic… Bogdaproste!

I s-a luminat faţa şi, în timp ce mă îndepărtam, mi-a răspuns:

— Să fie primit! Pentru bunica…

Acu’ mă gândesc şi io c-o fi murit de tânără.

Sursa foto: b365.ro