Un blind date mind-blowing

S-ar zice că lumea virtuală e o mană cerească pentru oamenii singuri, că în era internetului e mult mai uşor să socializezi, să-ţi găseşti jumătatea sau, cel puţin, măcar câţiva prieteni care să-ţi alimenteze iluzia că nu eşti al nimănui şi că, în caz de moarte subită, chiar dacă o să fii găsit peste o lună şi te va îngropa primăria, măcar o să-ţi aprindă şi ţie cineva o lumânare pe facebook. Dar cum speranţa moare ultima, o mulţime de oameni singuri, cu mii de prieteni mai mult sau mai puţin reali, plutesc în derivă într-un ocean de avataruri, riscând să devină nişte Robinsoni izolaţi pe insula Paştelui mă-sii de viaţă. Pe de altă parte, teama de singurătate e justificată, doar nu degeaba suntem nişte animale sociale – e musai să mergem cu turma. Ca bărbat, mai treacă-meargă, dar dacă eşti femeie şi eşti singură, situaţia e naşpa de-a binelea.

La 20 de ani, te interesează doar să te distrezi şi singura ta grijă e să nu-ţi pierzi sponsorizarea de la babaci. Ai o mie de prieteni, la fel de isteţi sau de tembeli ca tine, şi sunteţi puşi doar pe distracţie. Ai sau n-ai pe cineva, nici nu contează, la grămadă nu se bagă de seamă. Mult mai târziu o să-ţi dai seama, cu ciudă, că tutele alea care stăteau numa’ cu nasu-n carte l-au ridicat exact la timp ca să se mărite…

Pe la 25, începi să te cam panichezi dacă nu l-ai găsit încă pe Făt-Frumos. Lupta e acerbă şi băieţii de bani gata sunt puţini şi deja luaţi de piţi alea din ultimul an care s-au săturat să stea câte patru în camera de cămin, să mănânce pâine cu margarină şi să se combine cu pârliţii lor de colegi care poştesc berea, ţigările şi… pe ele.

La 30, deja e groasă. Ţi-a sunat de mult ceasul biologic, dar bărbaţii mişto din jurul tău sunt deja luaţi. Continui să te vezi cu gaşca ta de prietene, dar nimeni nu mai vorbeşte despre masculi şi despre aventuri, ci despre tocăniţe şi supe-creme. În scurt timp, devii o Wikipedia ambulantă pentru sugari. Ce-i drept, nu strică să fii pusă la punct cu bolile copilăriei, laptele Humana şi sterilizarea biberoanelor. În plus, nu se ştie niciodată când îţi vor folosi informaţiile despre căcuţa verde şi pompa de sân electrică. Bărbaţilor pe care ţi-i prezintă prietenele, din milă, numai de însurătoare nu le arde. Ori plătesc deja trei pensii alimentare, ori trăiesc din pensia părinţilor… Nu-ţi pierzi speranţa şi începi să frecventezi medii intelectuale, în ideea că te loveşte norocul. Din păcate pentru tine, intelectualii trecuţi de 40 de ani nu mai frecventează biblioteca, ci stabilimentul cu acelaşi nume din Cişmigiu.

După 45 de ani, singurul loc pe care-l mai poţi frecventa în speranţa că îţi vei găsi şi tu în sfârşit sortitul e… cimitirul. Acolo ai toate şansele să dai peste un văduv de perspectivă, proaspăt pensionat. E de preferat să mergi însă în cimitirele militare, ăia au pensii babane şi sunt lăsaţi la vatră mai devreme, deci o să ai şanse să-l prinzi în viaţă măcar vreo doi-trei ani. Copii? O să te mulţumeşti cu ai lui.

Paradoxal, viaţa începe abia după 65 de ani, când deja te-ai resemnat şi începi să profiţi de ofertele de vacanţă pentru “seniori”. Acolo nu e exclus să-l întâlneşti în sfârşit pe EL şi, cu puţin noroc, protezele voastre o să stea alături în paharele cu apă de pe noptieră până ce moartea sau demenţa senilă vă va despărţi. THE END.

Despre această perspectivă profund îngrijorătoare discutam recent cu o prietenă, care, de felul ei, e fată de casă. Deşi a trecut deja prin două mariaje care ar fi descurajat pe oricine, ea continuă să spere că nu va îmbătrâni singură. De curând, nişte prieteni binevoitori i-au propus un blind date, recte o întâlnire pe neve, chestie care mie mi s-a părut cam riscantă, că ştiţi cum e… În poză îl vezi pe Alain Delon şi-n realitate e mumia lui Tutankamon. Iar partea fizică e cea mai mică dintre probleme. M-a asigurat că nu se va duce singură, ci cu grupul de amici, fiindcă tipul îi invitase la masă. Peste vreo trei zile, frisonând de curiozitate, am sunat-o.

— Ce faci, păpuşe? Gata, ţi-ai găsit l’âme soeur?

— Mă îndoiesc…

— De ce, dragă? Te-aşteptai la Gregory Peck şi dăduşi de Shreck?

— Hai, că mă enervezi! Nu e chiar aşa de jalnic. Şi e şi mai tânăr ca mine cu vreo 7 ani…

— Şi în loc să zici bogdaproste… Hmmm! Simt că e ceva la mijloc.

S-a apucat să-mi povestească. Când au intrat la el în casă, au trăit cu senzaţia că e nelocuită. Totul, la linie, nimic nu părea mişcat. Nici el! Vreun sfert de oră omu’ a fost şocat fiindcă musafirii au ignorat papucii aliniaţi frumos în hol, de la mare la mic. Primul lucru pe care l-a făcut după ce s-au cunoscut a fost să-i culeagă amicei mele un firicel minuscul de pe bluză, după care i-a povestit zece minute cât de nociv e părul de pisică şi ce paraziţi poţi să înghiţi odată cu el… După ce i-a servit cu cafea şi ceva de băut, a tăcut un sfert de oră, uitându-se fix la ea.

— Păi şi e rău, fetiţă? L-ai fascinat…

— L-am fascinat pe dracu’! Aveam o frunză lipită pe talpa cizmei şi nu şi-a luat ochii de la ea. După ce m-am dus la baie, a venit în urma mea şi a aranjat prosoapele la dungă. La un moment dat, mi-a scăpat nişte scrum pe masă şi atunci am crezut că-l pierdem… Să nu-ţi mai zic cum era bucătăria, laborator! Când a deschis congelatorul, mi-a căzut faţa. Acu’, etichete pun şi eu pe pachete, dar ale lui erau aranjate şi pe culori şi mărimi. Pe trei culori! Da’ ştii de ce mă tem cel mai tare? M-a plăcut! Şi ieri m-a sunat de zece ori cred. Nu lasă telefonul să sune decât de trei ori, cică să nu deranjeze. După care sună iar…

— Well, fetiţă, te-ai ales cu un obsesiv-compulsiv. Hai, că de-ăsta n-ai avut. Cum să-i spun eu că nu vreau să fiu cu el?

— Spune-i de trei ori!

— Bine că mă iei peste picior! De fapt, o merit… Acum ce mă fac?

— Sună-ţi-l pe ălălalt, că mai aveai un pretendent. Ăla ce-avea, că nu-mi mai amintesc?

— Ăla era beţiv…

— Fetiţă, io zic că beţivu’ e… parfum. Am aşa un feeling că obsesivu’ tău n-avea în congelator pacheţele de primăvară în punguţele tricolore, ci ultimele trei iubite…

Sursa foto: chatelaine.com