Scuza supremă pentru graşi

Se zice că orice lucru rău aduce după sine şi ceva bun, aşa că… m-am pus pe aşteptat. Oricum, nu mai puteam face altceva în după-amiaza mirifică în care am rămas anchilozată în fotoliu în urma unei acţiuni heirupistice iniţiate tot de subsemnata, cu ocazia tradiţionalului şmotru de Paşte. Totul a fost OK până m-am aşezat pe canapea pentru, credeam eu, cinci minute, să-mi trag sufletul. O oră mai târziu, eram tot acolo, în imposibilitatea de a mă mişca sau de a vorbi. Singurii care-şi făceau datoria erau ochii, care căutau cu disperare o soluţie. Telefonul şi telecomanda erau pe masă, la o distanţă apreciabilă, iar ţigările… nici nu mai spun. N-avea niciun rost să strig, maică-mea, în camera cealaltă, era prinsă într-un maraton politic interactiv, cel puţin aşa cred, după cum se răstea la ăia de la televizor. Dacă ar fi fost un serial, mai aveam o şansă, probabil, să iasă din cameră, aşa însă… exclus! Iată-mă, aşadar, prizonieră a propriului corp, într-un teatru de război ostil, căzută la datorie pe frontul isteriei domestice.

Drept urmare, am petrecut o seară întreagă în faţa televizorului, pe Antena 1, fără posibilitatea de a schimba programul, dar asta, veţi vedea, a fost de bine. Spre miezul nopţii, a început emisiunea de mare angajament “Un show păcătos”. Ah, n-am făcut toată introducerea asta ca să vă dau de înţeles că, vezi Doamne, eu nu mă uit la astfel de mizerii, că sunt sub demnitatea mea, că mă oripilează etc. etc. Spre deosebire de alţii, eu recunosc: da, nene, mă uit şi la emisiuni de-astea din când în când, deoarece, cu invidie zic, niciunul dintre personajele mele nu e chiar atât de cretinoid, de ridicol, de ilar şi de penibil, într-un cuvânt, suculent, ca fauna aşa-zis mondenă care se perindă pe la show-ul sus-numit. În seara aia am avut norocul vieţii mele şi tot ce pot să zic e: “Capatos, să-ţi dea Dumnezeu şi măicuţa Domnului sănătate că ai invitat-o pe superba, sublima, diva absolută Simona Traşcă!”. Sinceră să fiu, nu ştiu cine e individa şi am o oarecare bănuială că nici ea nu ştie prea bine, dar trebuie totuşi să fie ceva de capul ei dacă nu a fost prezentată, ca altele, drept cumnata verişoarei mulatrei care a stat la masă, vara trecută, cu Mazăre sau mătuşa blondei pe care a pupat-o Iri la subraţ. Deci ea era Simona Traşcă, un personaj în sine. Când am aflat de ce era invitată de onoare demoazela, am început să frisonez de nerăbdare… Tipa se îngrăşase zece kilograme într-o lună, ţineţi-vă bine!, intenţionat. Motivul l-am aflat chiar de la ea, cea devenită peste noapte o pisi supraponderală frustrată. Şi acum, să auzim tobeleeeeee, fiindcă urmează…. noaptea minţii. Micuţa Traşcă s-a transformat în timp-record, halind şaorme, savarine, eclere şi mititei fără număr, în Micuţa Cecurai de ce credeţi? Pentru că a aflat ea că implanturile cu silicon nu sunt la fel de bune ca cele cu grăsime proprie, şi ea voia un funduleţ mai mare şi mai bombat! Toţi cei de faţă i-au zis că deja îşi atinsese scopul, dar ea nu şi nu – grăsimea aia trebuia prelevată şi injectată în dosul personal. Ah, şi cică i-ar mai fi trebuit vreo cinci kile… N-am înţeles de ce, dar să mor dacă n-am fost fascinată de suferinţa ei. Dom’le, cum mânca ea la orice oră din zi şi din noapte, şi mai ales cât mânca, doar ca să facă curu’ mare (aici chiar mi se pare potrivită cacofonia!). Păi cum să n-o iubeşti, frăţioare, pe femeia cu curu’ mare? Atâta ambiţie, atâta dedicare şi atât sacrificiu, mai rar! Eu o iubesc şi din alt motiv…

În ultimul an, m-am îngrăşat vreo zece kilograme, mâncând cu spirit de răspundere, la ore mici din noapte şi, la naiba!, n-am găsit nicio scuză plauzibilă. Acu’ ce să zic, că sufăr cu glanda? Asta e fumată de mult… Toţi ăştia care halesc ca nebunii dau vina pe arderile proaste şi pe metabolismul lent, dar eu cred că pot mai mult de-atât. E adevărat că m-am confruntat cu o depresie nasoală, dar mă crede careva dacă spun că am încercat să mă sinucid cu croissante şi cu Nutella? Sau că m-am îngrăşat din apa de la robinet, sau de la râs? Răul fiind deja făcut şi în curs de anihilare, nu aveam nevoie decât de o scuză-beton, şi uite că am găsit-o.

Toată viaţa mea am suferit că n-am avut şi eu nişte buze mai senzuale şi m-am ofticat că îmi ajunge un ruj cinci ani de zile, aşa că acum, în sfârşit, am o explicaţie credibilă pentru expandarea ultrarapidă prin care am trecut: ei bine, eu nu m-am îngrăşat aşa, aiurea, doar din lăcomie, nu degeaba am mâncat eu bomboane, pateuri şi ciocolate la ore târzii din noapte, toată chestia asta a avut un scop bine definit: vreau să-mi implantez grăsimea de pe fund în buze. De ce m-am îngrăşat tocmai 10 kilograme? Păi ca să ştiu o treabă, dom’le, dacă tot îmi pun bot, măcar să fie unul memorabil. E adevărat, există şi riscul ca, acestea fiind zise, să nu se mai repeadă nimeni să mă pupe vreodată, dar, cel putin, cu ocazia asta, persoanele alea care mă muşcă de tuhăs toată ziua bună ziua vor avea de-acum şansa unică s-o facă fără să se mai aplece.