Cred că sunt beţivă pasivă…

Mami, cât dai tu repede cu aspiratorul, speli geamurile, gresia şi parchetul, eu dau o fugă la Mega, să iau apă minerală, că, uite, nu mai avem! Cum, noi nu bem apă minerală? Ei bine, de azi o să bem, că bag seama că ai nevoie de săruri de calciu şi magneziu, de la o vreme te-ai cam anemiat şi nu mai dai randament ca altădată! Vrei să-mi dai o listă? A, nu, mamiiii, la cumpărăturile mari mergem împreună. Ce, vrei să mă cerţi iar că n-am luat ce trebuie? Nu, nu-ţi face griji, că nu te deranjez până nu termini toată treaba! Mă duc şi eu cu băieţii la o bere în drum spre casă…

Bănuiesc că ăsta e motivul pentru care azi, în Mega, cu o excepţie notabilă – eu –, erau doar bărbaţi, care se plimbau printre rafturi ca nişte zombi, atraşi în special de zona de spirtoase. Mi-a venit rândul la casă mai repede ca niciodată, fiindcă domnii din faţa mea nu aveau în coş mai mult de două produse, altfel indispensabile într-o casă, cum ar fi lumânările-pastilă şi scobitorile de plastic. Odată alibiurile procurate, s-au făcut cu toţii nevăzuţi ca la un semn. Doar eu am pornit anevoie, fiindcă duceam după mine vreo şase sacoşe pline-ochi, iar drumul bombardat de pe străduţa Mărăşeşti, pompos denumită bulevard, te duce automat cu gândul la cele 1.100 de tunuri şi la artileria austro-ungară care şi-au făcut de cap pe acolo în 1917. Şi de parcă n-ar fi de ajuns, maşinile parcate pe jumătate din trotuar îţi fac misiunea aproape imposibilă.

În faţa mea, un cunoscut din cartier căra… ce altceva decât un bidon de 5 litri cu apă minerală. Iniţial, m-am decis să-l salut, dar gândul că m-ar fi putut ţine de vorbă cu greutăţile alea în mâini m-a cam descumpănit. Nu-mi rămânea decât să-l depăşesc şi să mă fac că nu-l văd, în speranţa că nu mă va recunoaşte din spate dacă reuşeam să trec îndeajuns de repede pe lângă el. Aveam să constat cât de curând că nu era deloc uşor, fiindcă singurul lui punct de echilibru era bidonul cu apă. Omul era matrafoxat puternic. Am încercat întâi să-l depăşesc prin stânga. N-a fost chip, a luat-o în aceeaşi direcţie, cu viteza fulgerului, şi credeam că nu se mai opreşte decât în stradă. S-a echilibrat miraculos şi, previzibil, a luat-o spre dreapta, în timp ce eu făceam acelaşi lucru, în intenţia disperată de a-l ocoli. Mie mi-era cumva şi mai greu, cu câte 5 kile în fiecare mână, dar nu m-am lăsat. Am constatat curând că omul nu se bălăngănea oricum, ci avea un tipar de deplasare, un fel de “trei paşi la stânga linişor, şi-alţi trei la dreapta lor”. Şi uite-aşa am ţinut-o ca la Nunta Zamfirei vreo sută de metri, până m-a luat ameţeala de tot. Al naibii parcă avea ochi în spate, orice fentă aş fi făcut, tot într-acolo o lua şi el.

La un moment dat, am simţit paşi în urma mea şi am realizat că, de ceva vreme, cineva aflat în spatele meu probabil încerca acelaşi lucru – să mă depăşească. Evident, îi era imposibil, pentru că eu mergeam deja pe toată strada, în acelaşi ritm cu amicul meu din faţă. Omul a avut mai mult tupeu ca mine, fiindcă l-am auzit dregându-şi vocea, aşa că m-am oprit să-i fac loc. Exact când a ajuns lângă mine, mi-a servit cel mai frumos rânjet al lui, după care m-a făcut KO:

— Făăăăă, ce-ţi mai place beutura!

În momentul ăla, ca la un semn, s-a întors şi omul cu bidonul, m-a recunoscut şi mi-a făcut cu ochiul complice, aşa un fel de “lasă, Oano, că rămâne între noi!”.