L-am killerit pe Vasilică!

Fierberea asta cu bulbuci în care dă toată populaţia în ajun de sărbători la un moment dat începe să mă deranjeze, dar, cu toate astea, particip de fiecare dată la isteria generalizată, fie că am sau n-am chef. De Crăciun şi de Paşte, trebuie să fie, să se găsească, să nu lipsească. Tocmai de aceea, cu o săptămână înainte începe aprovizionarea, şi-atunci dau buzna în hipermarket, mă lupt cu gospodinele pe câte o ciosvârtă de te-miri-ce şi-mi umplu coşul cu frenezie. Nu mă pot abţine… Şi eu, la fel ca toţi cei de un leat cu mine, am coada, îmbulzeala şi scăunelul pliant imprimate în ADN, trăiesc cu spaima că o să fac foamea şi că o să mănânc iar creveţi din ăia expandaţi, dacă nu mă iau la întrecere cu ceilalţi disperaţi printre rafturi.

Acum vreo doi ani însă, am avut nesperata şansă să primesc mielul de Paşte fără să mai particip la lupte corp la corp prin vreo măcelărie, şi unde pui că era şi pe de-a moaca. Chestia asta, din păcate, avea să mă coste însă mai mult decât aş fi crezut… Când m-a sunat cumnata mea să-mi spună că a primit un miel şi ţine morţiş să-l facă jumi-juma cu mine, m-am bucurat, normal. Mi-a mai trecut entuziasmul când am aflat că de tranşarea bietului animal trebuia să ne ocupăm noi două. La primirea coletului, ca prin minune, toată suflarea masculină a familiei s-a evaporat, lovită brusc de raw veganism. Ce naiba era să facem? A trebuit să tranşăm situaţia, la propriu şi la figurat. Ca atare, nici n-am descins bine la oameni în casă, că am fost luată direct:

— Nu mai veneai odată?! Hai, că ne prinde Paştele cu animalu’ pe masă.

După ce m-am schimbat în haine de casă, am intrat în bucătărie, unde… am rămas mască.

— Cristino, tu ai înnebunit? Păi cine crezi tu că sunt io, fetiţă? Matache măcelaru? Mă cheamă Enache, nu Matache… Dacă ştiam că ăştia ţi-l trimit întreg, îmi vedeam de treabă! Singura chestie pe care am tăiat-o vreodată au fost cărţile, la whist.

— Lasă că rimează, aşa că apucă-te de treabă! Hai, că Vasilică e nerăbdător…

— Mânca-ţi-aş sufletu’, ai înnebunit? Acum îmi faci şi cunoştinţă cu el?

— Ahahahaha! Păi nu ştii vorba aia: Pune mâna pe Vasilică şi-o să câştigi maşină mică?! Mă rog, pentru asta cred că trebuia să fie viu… Ia uite, mititelu’, cum se uită el la noi cu ochişorii ăia ai lui rotunzi şi rugători…

M-am uitat. Vasilică, mielul Domnului, mă privea ca din icoane. Oriunde m-aş fi mutat, el se uita tot la mine. Cu jale şi cu dinţii rânjiţi. I-am acoperit capul, măcar să nu-l mai văd până-i venea rândul. Văzând că mă pierdusem cu firea, Cristina mea a simţit nevoia să mă încurajeze.

— Ei, acum o să zici că nu-ţi mai place mielul, când mănânci de rupi! Ia uite ce grăsuţ şi frumuşel e ăsta şi… vezi aici? A fost alb, mai are un pic de blăniţă pe copite. Vasilică, vedea-te-aş drob!

Deja plângeam cu muci. În mine.

— Soro, n-am zis că nu-mi place, dar până acum n-a trebuit să tranşez niciunul şi nici nu mi-a fost prezentat el sau mă-sa. Îl vedeam bucăţi şi-l băgăm în oală sau în cuptor şi pa! Da’ ăsta se uită fix la mineeeee!

Când am ajuns la final, arătam ca Dexter în zilele lui proaste, aveam sânge şi pe faţă, şi eram la un pas de a-mi face harakiri cu acelaşi cuţit cu care îl tranşasem pe Vasilică. Din fericire, nu mai aveam putere. Atunci am primit lovitura de graţie:

— Nu vrei tu capul, să faci o ciorbă?

— Dacă mai pomeneşti o dată de chestia asta, plec acum, aşa cum sunt, fără miel, fără nimic! Şi-aşa mi-e de ajuns că l-ai botezat… Dacă mă mai uit mult la el, o să ajung să dau de pomană de Sfântu’ Vasile pentru sufletul lui.

În cele din urmă, am plecat cu jumătatea mea de Vasilică în traistă şi, într-un final, l-am mâncat, recunosc, însă încet şi cu tristeţe. În ultimul an, în mod ciudat, am început să fraternizez cu site-urile pentru clorofilizati, în speranţa că voi găsi un substitut rezonabil pentru gustoasa friptură de Paşte. Singura chestie cât de cât acceptabilă pe care am găsit-o a fost un mieluţ de ciocolată şi mă împăcasem deja cu gândul hiperglicemiant, când starea mea zen a fost scurtcircuitată de soneria telefonului. La celălalt capăt, “naşa” lui Vasilică.

— Eşti liberă mâine?

— Da, sunt. De ce?

— De ce, de ce, de ce?! Prea eşti curioasă! Hai, că a sosit!

— Cine?, am întrebat eu ca proasta.

— Cum cine? Floricel!

 

Prieteni, în aceste clipe, toate gândurile mele bune se îndreaptă spre voi! Paşte fericit alături de cei dragi!

 

Sursa foto: cntraveler.com