A fost odată… Parc-a fost ieri


Oana alb-negruBună ziua, copii! Bună ziua, copii! Bună ziua, copiiiii!

În clasă intrase, neobservată ca de fiecare dată, doamna profesoară Keltz. Keltz Constanţa. Înaltă şi subţire, excesiv de subţire, era o apariţie cu perucile ei tasate, care cândva cunoscuseră şi vremuri mai bune şi de sub care i se iţea părul cărunt, cu clipsurile din mărgeluţe colorate puse peste cerceii de aur, cu gablonţurile din plastic reparate cu sârmă pe ici, pe colo, cu rochiile ei plisate, cu trei numere mai mari, şi cu nelipsitele cizme din cauciuc, care pe vremea aia erau departe de a fi un must have. Ah, şi cu nelipsitul creion. Întotdeauna avea un creion în mână care devenea, după caz, indicator sau ustensilă de bătut în catedră. Şi mai avea ceva – speranţa că o să reuşească să scoată de la noi cândva mai mult de un anemic “bonjour, camarade professeur!”.

Bă, iar a venit asta cu pechinezu’ pă cap!” “Ahahahahahahaaaaaa!” În haosul total, profesoara noastră era imperturbabilă. Lecţia începuse deja de un sfert de oră, dar cine era să-şi dea seama? La un moment dat, ecoul a ajuns şi în ultimele bănci, unde eram noi, co… copiii bine crescuţi, mai ales în înălţime. Ne-am dezmeticit la timp ca să constatăm cu uşurare că-şi alesese deja victima.

Paraschiiiiv! Ia să vedem, ce-am avut noi pentru astăzi?

Împricinatul s-a ridicat în picioare, roşu ca racul, şi a început să se agite.

Fetele, feteleeeee, ce-am avut, mă, pentru azi? Oano, zi, măăă!

Serviciul de sufleori a funcţionat perfect şi, în scurt timp, s-a auzit titlul.

Bine, Paraschiv! Acum, te rog să citeşti!

Nici curcubeul n-are culori aşa intense ca cele care au circulat pe faţa lui Răducu în clipa aia, dar şi-a revenit repede, şi-a compus o postură demnă şi, pe un ton declamator, a dat drumul unui discurs magistral, într-o franceză impecabilă, dar inexistentă, totul graseiat ca la carte:

An fondant de la marsante fraiereeee precourrrrrgeant mordreront fanfan, precoursant de la pourrrrr la faireront… de notre patrie!

Expresia de pe chipul doamnei Keltz în momentul ăla? Nepreţuită. A creat un moment Kodak. Cât despre noi…

Ahahahahahahahahahahahaaaaaaaaaa!

Râdem în hohote, cu gurile până la urechi. Mie, una, mi s-au împăienjenit ochii de lacrimi. Deja nu mai ştiu dacă sunt lacrimi de veselie sau de… O voce mă trezeşte din visare:

Aşa am făcut, mă? Să mor dacă-mi mai aduc aminte. Au trecut 30 de ani de-atunci, 30 de ani, oameni buni…

Grup

Mă dezmeticesc de-a binelea şi mă uit în jur. Da, suntem tot noi şi, culmea, ni se pare că nu ne-am schimbat deloc. Poate că singurii care nu ne-au trădat sunt ochii şi râsul. Râdem cu aceeaşi poftă ca atunci. Am lăsat problemele la uşă. Fiecare fir de păr alb, fiecare rid, fiecare kilogram în plus spune însă o poveste de viaţă – un părinte pierdut, un copil pierdut, un partener pierdut, sănătate pierdută, griji, nopţi nedormite…

Dar suntem tot noi şi, preţ de câteva ore, am devenit din nou copii. Ne uităm pe pozele din liceu şi ne amintim pe rând de toţi profesorii, de dirigu’ de sport, de orele în care chiuleam, de locul de fumat din spatele şcolii, de practica din Steaua Roşie, de muncile agricole şi de mirosul pestilenţial al cartofilor pe care îi sortam, de maculatura, sticlele, borcanele, castanele şi ceaiurile pe care trebuia să le adunăm, de excursia de la munte dintr-a XII-a, de discoteca unde am dansat pe Modern Talking, de adolescenţa frumoasă pe care am trăit-o, parcă în pofida vremurilor.

Fumatorii

Niciun profesor n-a rămas “netocat”, dar abia acum, după 30 de ani, realizăm că eforturile lor de atunci au dat roade, că n-a ajuns rău niciunul, nici măcar noi, cei din ultimele bănci, ba dimpotrivă, iar pentru asta trebuie să le mulţumim.

Întâlnirea s-a prelungit mult în noapte, fiindcă aveam multe de recuperat. Copiii mei acum au copii la rândul lor. Mari, frumoşi şi deştepţi, la fel ca părinţii lor.

Până la urmă, ne-am îndurat să plecăm, dar am mers tot în gaşcă, prin Parcul Tineretului, râzând şi glumind, exact ca pe vremuri. În pustietatea parcului, glasurile noastre aveau ecou, un ecou care încă mai vibrează în inima mea. Înainte de a ieşi de pe alee şi a da piept din nou cu prezentul, am mai apucat să aud din depărtare:

Şi ia zi, mă Cristache, mai eşti rocker, mă?

Liceu 1

Cami, Vicky, Dani, Mădălina, Cătălina, Lili, Janina, Radu, Adi, Cristi, Luminiţa, Lăcrămioara, Paul, Ioana, Laura, ieri am trăit unul dintre cele mai frumoase şi emoţionante momente alături de voi. Deocamdată am fost doar 16, dar sper ca data viitoare să ne adunăm toţi. În sufletul nostru am rămas cu toţii aceiaşi adolescenţi teribili, veseli şi plini de viaţă, şi asta mă face fericită. Nu puteam să am colegi mai buni!

 

Anunțuri

60 de comentarii

  1. Tinereţea e soarele prezent în toate anotimpurile. Tinereţea este sufletul copil călător în timp. Tinereţea e timpul ce nu permite regretul. Tinereţea e vârsta hrănitoare a vieţii. Tinereţea e refugiul imaginar al bătrânilor închipuiţi.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Ce frumos, Oana! Şi noi facem anul acesta 30 de ani de la terminarea liceului, cât a trecut!!! Îmi este teamă că nu ne vom întâlni, nicio veste până acum, nimic. Nu s-a organizat nimic până acum, cel puţin nu ştiu eu, nici de la terminarea şcolii generale, nici de la terminarea liceului, nici de la terminarea facultăţii!!! Ce trist! 😦

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, sa stii ca nu ma asteptam sa fie asa… Ma gandeam ca nici macar n-o sa ne mai recunoastem intre noi, ca n-o sa ne gasim cuvintele, dar n-a fost deloc asa. N-as mai fi plecat acasa!
      Sa stii ca noi ne-am gasit pe facebook. De fapt, o colega de-a noastra a avut initiativa si nu s-a lasat pana nu ne-a depistat aproape pe toti. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  3. Ahhh, ce amintiri mi-ai trezit… Știu, la mine doar 20 ani, dar nu contează numărul lor ci emoția. La mine a fost cu caru’ deși cu unii dintre colegi am rămas prieteni pe viață, am ținut și încă mai ținem legătura. Mă bucur nespus pentru tine, e un moment unic plin de amintiri. 😊

    Apreciat de 2 persoane

  4. La multi ani Oana! Pozele si comentariile tale imi aduc aminte, cu un oftat,de acele zile minunate…. Da, oamenii aceia pe care, eu, mi i-am luat modele in viata de la catedra,toate zburdalniciile de licean,glumele si poznele….sint asa de incetosate dar atit de vii…Pacat ca promotia noastra nu a facut o reintilnire(nu are rost sa numaram anii, nu?!), dar aproape toti eram vecini pe magistrala, ne intilneam peste tot pina cind am fost studenti….Apoi am fost fiecare aruncati in toate colturile tarii..Ne intilneam cu parintii, asa mai tineam legatura. Pina la o vreme…casnicii…copii…viata…
    Cred ca am fost printre putinii norocosi care am fost colega de la „olita” pina la licenta cu 11 dintre colegii mei de clasa. Aproape…o viata…dar au aparut oceanele si avioanele… Acum doar facebookul ne mai aminteste de „viata” aceea…

    Apreciat de 2 persoane

    • Asa e, Meri, vremurile s-au schimbat, iar noi ne straduim sa tinem pasul cu ele, si asta ne mananca tot timpul… Totusi, uite ca, uneori, chiar reusim sa ne facem viata mai frumoasa. Ieri mi s-a dovedit inca o data de cat de putin ai nevoie ca sa fii fericit. 🙂
      De data asta, facebookului nu am decat sa-i multumesc, datorita lui ne-am regasit si tot datorita lui sper sa-i aducem acasa peste cateva luni si pe colegii de peste ocean. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  5. IUBIREA se manifesta. Este relatia empatica ce învinge timpul,spatiul si…moartea .IUBIREA,a fos,este si va dainui etern,unind în gândire,cuget si simtiri suflete curate altruiste modelate de puterea EI. Emotionant ! Sa fiti iubiti si… „…sa va iubiti unii pe altii cum v-am iubit si EU…”

    Apreciat de 1 persoană

  6. Astfel de întâlniri sunt întotdeauna deosebite. Reîntâlnirea trecutului privit prin ochii prezentului, amintirile care, dintr-o dată, sunt mai vii ca niciodată. Hop şi-o rimă! ☺ Colegi, profesori, vise indeplinite sau nu, un stop-cadru de suflet…

    Apreciat de 2 persoane

  7. Pantazi, unde ti-e cordeluta?! In buzunarul de la sarafan, ha? Eee, ia uite, si la intalnirea de ieri nu v-ati dus in uniforma?! Cam asta e diferenta dintre cele doua poze de grup, nicidecum cei 30 de ani… 🙂
    Am facut-o eu pe glumeata, dar am ochii umezi si un nod mare in gat, care ma sufoca… si nu stiu de ce, pentru ca „tineretea n-are varsta” si amintirile sunt atat de vii! Asta o demonstreaza ochii si zambetele voastre fericite… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  8. Câte coincidențe în zilele bloggerilor…

    Am trăit un eveniment similar și …mi-am suflat nasul în câteva batiste, însă doar acasă (înainte și după revedere).
    Să știți că oamenii în general nu au nostalgia tinereții, ci doar pe a tinereții-fără-bătrânețe (și asta la orice vârstă).

    Apreciat de 2 persoane

  9. Indicat ar fi să nu mai umbli la „instrumente cu corzi sensibile”… Nu face bine să pui seara capul pe pernă și să ai vreo douăzeci de noduri în gât…
    „Ca sa nu-ti regreti anii tineretii, banuiesc ca nu trebuie decat sa te simti bine in pielea ta si sa stii sa traiesti frumos la orice varsta” – așa a fost comentariul tău la „Întrebarea” mea din 6 aprilie. Pentru mine, nu știu de ce, astăzi bănuiala ta nu se adeverește, fiindcă nu mă simt deloc bine în pielea mea când văd astfel de momente!…
    Peste toate „observațiile” care ți s-au adus până aici, trebuie neapărat să-ți urez La mulți ani!
    …și La cât mai multe întâlniri!

    Apreciat de 1 persoană

    • Asa e, Nick, a fost un moment incarcat de emotie, dar a fost o emotie frumoasa, data de bucuria revederii. Sincera sa fiu, nici eu nu ma simt bine in pielea mea de multe ori (in ultima vreme, mult prea des), iar asta pentru ca exista o mare neconcordanta intre varsta fizica si cea psihica, dar ma straduiesc sa traiesc in prezent si sa-mi fac singura viata frumoasa.
      Iti multumesc si iti doresc si tie La multi ani si la cat mai multe intalniri!
      Cat de curand, o sa incepem si noi, prietenii de aici, sa ne cream amintiri comune, fiindca urmeaza intalnirea bloggerilor. Sper sa fie prima dintr-un lung sir! 🙂

      Apreciază

    • Ti se pare ca m-am plans de asta? E firesc si omenesc sa te gandesti cu placere si cu nostalgie la momentele frumoase ale vietii, cine a vorbit de regrete? Nu regret ca nu mai am 18 ani, dar, in schimb, imi pare rau ca viata m-a despartit de niste oameni grozavi…
      Altfel, ma bucur de fiecare zi, cu bune si cu rele, le iau pe toate asa cum sunt si, cat pot, incerc sa-mi fac viata mai frumoasa. Altii n-au avut norocul asta…

      Apreciază

    • Da, April… E incredibil. Nu stiu cand au trecut anii astia… Unii dintre colegii mei au copii de 27 de ani! Sper sa mai fiu pe aici cand o sa ne povestesti si tu cum a fost la intalnirea ta de 30 de ani.:) Sanatosi sa fim cu totii!

      Apreciat de 1 persoană

  10. Minunata nostalgia anilor de scoala, draga Oana ! Amintirile ne napadesc cateodata si asta este foarte bine ! Anul viitor si eu o sa am mult asteptata intalnire de 30 de ani de la terminarea liceului…si sa stii ca ai avut exact colegii(buni) pe care i-ai meritat !t Au fost ca si tine ! Sunt convins de asta….O zi minunata !

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s