A fost odată… Parc-a fost ieri

— Bună ziua, copii! Bună ziua, copii! Bună ziua, copiiiii!

În clasă intrase, neobservată ca de fiecare dată, doamna profesoară Keltz. Keltz Constanţa. Înaltă şi subţire, excesiv de subţire, era o apariţie cu perucile ei tasate, care cândva cunoscuseră şi vremuri mai bune şi de sub care i se iţea părul cărunt, cu clipsurile din mărgeluţe colorate puse peste cerceii de aur, cu gablonţurile din plastic reparate cu sârmă pe ici, pe colo, cu rochiile ei plisate, cu trei numere mai mari, şi cu nelipsitele cizme din cauciuc, care pe vremea aia erau departe de a fi un must have. Ah, şi cu nelipsitul creion. Întotdeauna avea un creion în mână care devenea, după caz, indicator sau ustensilă de bătut în catedră. Şi mai avea ceva – speranţa că o să reuşească să scoată de la noi cândva mai mult de un anemic “bonjour, camarade professeur!”.

“Bă, iar a venit asta cu pechinezu’ pă cap!” “Ahahahahahahaaaaaa!” În haosul total, profesoara noastră era imperturbabilă. Lecţia începuse deja de un sfert de oră, dar cine era să-şi dea seama? La un moment dat, ecoul a ajuns şi în ultimele bănci, unde eram noi, co… copiii bine crescuţi, mai ales în înălţime. Ne-am dezmeticit la timp ca să constatăm cu uşurare că-şi alesese deja victima.

— Paraschiiiiv! Ia să vedem, ce-am avut noi pentru astăzi?

Împricinatul s-a ridicat în picioare, roşu ca racul, şi a început să se agite.

— Fetele, feteleeeee, ce-am avut, mă, pentru azi? Oano, zi, măăă!

Serviciul de sufleori a funcţionat perfect şi, în scurt timp, s-a auzit titlul.

— Bine, Paraschiv! Acum, te rog să citeşti!

Nici curcubeul n-are culori aşa intense ca cele care au circulat pe faţa lui Răducu în clipa aia, dar şi-a revenit repede, şi-a compus o postură demnă şi, pe un ton declamator, a dat drumul unui discurs magistral, într-o franceză impecabilă, dar inexistentă, totul graseiat ca la carte:

— An fondant de la marsante fraiereeee precourrrrrgeant mordreront fanfan, precoursant de la pourrrrr la faireront… de notre patrie!

Expresia de pe chipul doamnei Keltz în momentul ăla? Nepreţuită. A creat un moment Kodak. Cât despre noi…

— Ahahahahahahahahahahahaaaaaaaaaa!

Râdem în hohote, cu gurile până la urechi. Mie, una, mi s-au împăienjenit ochii de lacrimi. Deja nu mai ştiu dacă sunt lacrimi de veselie sau de… O voce mă trezeşte din visare:

— Aşa am făcut, mă? Să mor dacă-mi mai aduc aminte! Au trecut 30 de ani de-atunci, 30 de ani, oameni buni…

Mă dezmeticesc de-a binelea şi mă uit în jur. Da, suntem tot noi şi, culmea, ni se pare că nu ne-am schimbat deloc. Poate că singurii care nu ne-au trădat sunt ochii şi râsul. Râdem cu aceeaşi poftă ca atunci. Am lăsat problemele la uşă. Fiecare fir de păr alb, fiecare rid, fiecare kilogram în plus spune însă o poveste de viaţă – un părinte pierdut, un copil pierdut, un partener pierdut, sănătate pierdută, griji, nopţi nedormite…

Dar suntem tot noi şi, preţ de câteva ore, am devenit din nou copii. Ne uităm pe pozele din liceu şi ne amintim pe rând de toţi profesorii, de dirigu’ de sport, de orele în care chiuleam, de locul de fumat din spatele şcolii, de practica din Steaua Roşie, de muncile agricole şi de mirosul pestilenţial al cartofilor pe care îi sortam, de maculatura, sticlele, borcanele, castanele şi ceaiurile pe care trebuia să le adunăm, de excursia de la munte dintr-a XII-a, de discoteca unde am dansat pe Modern Talking, de adolescenţa frumoasă pe care am trăit-o, parcă în pofida vremurilor.

Niciun profesor n-a rămas “netocat”, dar abia acum, după 30 de ani, realizăm că eforturile lor de atunci au dat roade, că n-a ajuns rău niciunul, nici măcar noi, cei din ultimele bănci, ba dimpotrivă, iar pentru asta trebuie să le mulţumim.

Întâlnirea s-a prelungit mult în noapte, fiindcă aveam multe de recuperat. Copiii mei acum au copii la rândul lor. Mari, frumoşi şi deştepţi, la fel ca părinţii lor.

Până la urmă, ne-am îndurat să plecăm, dar am mers tot în gaşcă, prin Parcul Tineretului, râzând şi glumind, exact ca pe vremuri. În pustietatea parcului, glasurile noastre aveau ecou, un ecou care încă mai vibrează în inima mea. Înainte de a ieşi de pe alee şi a da piept din nou cu prezentul, am mai apucat să aud din depărtare:

— Şi ia zi, mă Cristache, mai eşti rocker, mă?

Cami, Vicky, Dani, Mădălina, Cătălina, Lili, Janina, Radu, Adi, Cristi, Luminiţa, Lăcrămioara, Paul, Ioana, Laura, ieri am trăit unul dintre cele mai frumoase şi emoţionante momente alături de voi. Deocamdată am fost doar 16, dar sper ca data viitoare să ne adunăm toţi. În sufletul nostru am rămas cu toţii aceiaşi adolescenţi teribili, veseli şi plini de viaţă, şi asta mă face fericită. Nu puteam să am colegi mai buni!