Măcar nu sunt (doar) într-o dungă

Pentru mine, marea transbordare de primăvară e mai ceva ca un sejur la galere, de câte ori vine vremea să-mi mut hainele de colo-dincolo mă ia cu fiori cam cu o lună înainte şi încerc să amân momentul cât pot. Gândul însă că s-ar putea să fiu nevoită să mă dau “extravagantă” prin cartier, circulând în cizme şi palton la 30 de grade, m-a determinat să trec la treabă. Am aşezat totul pe căprării – culori, grosimi, lungimi… Da, da, nu e de râs, fiindcă nu ştiţi ce probleme existenţiale am eu. Una dintre ele, şi cea mai gravă, o reprezintă ţoalele cu dungi. Pur şi simplu, nu mă pot opri din cumpărat… Indiferent cu cine intru într-un mall, la plecare persoana iese tremurând, dar nu de la shopping, ci de la cele 5-6 cafele pe care le consumă aşteptându-mă. Dacă ar sta cu mine, cred că s-ar lăsa cu omor. De obicei, sunt de găsit pe lângă stenderele cu tricouri… aţi ghicit, în dungi! Sunt deja vreo câteva magazine unde vânzătoarele, când mă văd, îşi iau pauza de masă. Problema lor nu este apetenţa mea pentru dungi, ci nehotărârea. Da, asta e a doua mare problemă a mea. Să iau cămaşa verde sau pe cea albastră? Jeanşii închişi sau pe cei deschişi la culoare? Tricoul cu dungi albastre sau pe cel cu dungi roşii? Pot s-o ţin aşa la nesfârşit, motiv pentru care în garderoba mea se găsesc zeci de haine din acelaşi model, dar de culori diferite. Să nu mai zic că am şi câte două perechi de cizme sau câte două genţi identice, fiindcă nu mă pot hotărî asupra culorii. Sigur, această boală s-a transferat, cu parşivitate, şi în alte domenii ale vieţii mele; cum s-ar zice, sufăr de nehotărâre cronică. Acelaşi şablon funcţionează inclusiv în privinţa mâncării – dacă mă inviţi la restaurant, e bine să comanzi în locul meu, altfel rişti să termini de mâncat în timp ce eu încă răsfoiesc lista de salate a meniului. Chestia enervantă e că, la final, comand acelaşi lucru ca de fiecare dată – o pizza quatro formaggi. Pur şi simplu nu pot să aleg, asta-i clar. Citesc două cărţi deodată, mă uit la două filme deodată, conversez cu doi oameni deodată… Viaţa mea e un calvar, dar nu pentru mine, pentru ceilalţi.

Deci, cum spuneam, mi-a luat ceva până am pus în ordine unicul tricou şi unica pereche de blugi… fiecare în câteva zeci de exemplare. Spre seară, eram deja stoarsă ca o lămâie, dar cu satisfacţia lucrului făcut cu simţ de răspundere (era cât pe ce să zic a lucrului bine făcut, dar mi-aş fi pierdut credibilitatea). La fix ca să iau o pauză de cafea, în compania unei prietene.

— Auzi, fetiţă, bine că ai făcut ordine în şifonier, că o să-ţi fie mai simplu să cauţi. Vreau şi eu bluza aia a ta mişto, cu fermoar portocaliu, că mă duc la o petrecere.

— Aşa… în mijlocul săptămânii?

— Nu, dragă, mă duc sâmbătă, dar voiam să fiu sigură că o găseşti. Apropo, nu vii şi tu cu mine? Hai că-ţi fac cunoştinţă cu un tip mişto! Ţine morţiş să te cunoască.

— Bine că mi-ai spus, că era cât pe ce să accept! Lasă-mă, fetiţă, în pace, că tu ai abonament la ciudaţi! Numai un ucigaş în serie nu mi-ai prezentat, că în rest… Şi, în plus, am o viaţă prea mişto momentan, ca să mi-o stric cu… o grijă-n plus.

— Bine, măăăăă! Hai să-mi dai bluza întâi şi poate, între timp, te răzgândeşti.

Am ajuns în dormitor şi am deschis şifonierul. Atunci s-a auzit:

— Jeeeeeeesus Christ! Oano, să mor, tu ai nevoie de ajutor specializat, fetiţă! Mânca-ţi-aş sufletu’, da câte tricouri în dungi ai?

— Ba nu am nevoie de niciun ajutor! Îmi mai trebuie doar unul alb cu dungi roşii şi unul albastru cu dungi albe.

— Eu mă refeream la alt fel de ajutor…

— Şi cu astea ce-i? Atâtea tricouri la fel? Aoleu, ai şi fuste la fel! Şi cureleeeeee!

— Aici, recunosc, am o problemă. Nu mă pot hotărî… Asta e! Dacă nu pot să aleg între două chestii, mi le iau pe amândouă. Toată viaţa mea am fost indecisă, n-o să mă schimb acum! Hai, nu te mai mira atât, mai bine mai zi-mi de tipul ăla! am încercat eu să-i abat atenţia.

— Care tip? A… ăla. Dacă stau bine să mă gândesc, ai dreptate. Nu-ţi trebuie bătăi de cap!

Faptul că a bătut în retragere m-a făcut curioasă, evident, aşa că am insistat:

— Mmmmm, mi se pare ciudat că, brusc, nu mai e bun pentru mine. Sau eu nu mai sunt bună pentru el. Ia zi, care-i faza?

— Nu e nicio fază… Pur şi simplu mi-am dat seama că nu vă potriviţi.

— Şi de ce, mă rog? Are vreo problemă?

— Da, una gravă în ceea ce te priveşte!

— Hmmm, şi care e problema asta?!

— Mă-sa a născut tripleţi…