Întreabă-mă ce mai fac!

În pofida aparenţelor, nu sunt chiar ceea ce se cheamă “sufletul petrecerii”, adică nu mă invită lumea special pe la agape să spun bancuri şi să scot vorbe de duh care să-i facă pe toţi să se crăcăneze de râs. De obicei, chestia asta îmi iese exact atunci când nu-mi propun, în cele mai nepotrivite contexte, poate tocmai de-aia şi sunt mai reţinută. Pe scurt, sunt mai degrabă “the silent tipe” şi mă încadrez perfect în categoria ascultătorilor de cursă lungă. Ai o problemă şi deja fug toţi de lângă tine, de groază că o să deschizi gura şi o să-ţi verşi povestea, pentru a mia oară? Dacă vrei să ai siguranţa că o să-ţi spui neîntrerupt oful de la a la z, nu trebuie decât să te aşezi lângă mine la masă. O să compătimim împreună nestingheriţi până se dă stingerea în local. Iar la final, o să te şi duc acasă, pentru că gradul de suferinţă este întotdeauna direct proporţional cu gradele băuturii în care ţi-ai înecat amarul. Din acest motiv, am cam început să mă feresc de locurile aglomerate şi nici la petreceri nu mă mai duc. O excepţie o fac parastasele, am constatat că acolo, nu ştiu de ce, toată lumea e veselă. Cu toate astea, tot am, din când în când, neşansa să mă agaţe cineva, mai ales de când m-a trădat vederea şi nu mai pot să mă feresc la timp.

Ieri, ceasul rău a venit pe neaşteptate. Ieşeam dintr-un plafar de la Norilor, iar şansele să mă întâlnesc cu cineva erau minime, dat fiind că magazinaşul ăla e atât de bine ascuns, încât nu-l găsesc niciodată din prima. Dacă m-aş fi uitat în jur, poate aş fi apucat să evit întâlnirea, dar n-a fost cazul. M-am simţit brusc prinsă de cot, m-am întors intrigată şi…

— Oaaaa! Ce mai faci tu, măi mamă, măi? Doamne, de când nu ne-am mai întâlnit!

În faţa mea, o tanti cam la 65 de ani, cu plăsicile bine ancorate în mâini, cu permanentu’ ăla de gospodină mioritică şi rujată temeinic, inclusiv pe dinţi, îmi zâmbea larg, părând să mă cunoască. Vag aşa parcă o ştiam, dar de unde? Eram la ceva distanţă de casă… Să fie oare o vecină? La naiba, nu era să mă dau de gol, aşa că i-am răspuns pe măsură, extaziată adică:

— Vaaaaai, doamnă, de când nu v-am mai văzut! Ce mai faceţi?

Atunci s-a întâmplat chestia de care mă temeam cel mai tare…

— Of, mamă dragă, nu mă întreba ce mai fac!

— Bine, doamnă, nu vă întreb! (Să mori tu că nu-mi spui!)

Evident că mi-a spus, abia aştepta.

— Nu fac bine deloc, mamă, am probleme mari.

Nici de-a naibii n-am chestionat-o.

— Îmi pare rău…

— Stai să vezi ce rău o să-ţi pară când o să afli! Nentu’ Mişu s-a tâmpit la bătrâneţe.

Cine naiba era Mişu ăsta şi de când era el nentu’ cu mine?

— Ce să zic…

— Afurisitul ăsta de boşorog, după ce că a dat-o pe băutură, acum au început să-i fugă ochii şi după femei, auzi?!

M-am gândit că, dacă aş fi fost bărbat şi m-aş fi trezit dimineaţa în pat lângă permanentata asta cu ruj pe dinţi, şi mie mi-ar fi fugit ochii după fomei şi mi-ar fi devenit dragă băutura. Am zis însă:

— Ei, poate vi se pare…

— Ce să mi se pară, draga mamii, că tu nu l-ai văzut! A început să se parfumeze, se îmbracă la costum de zici că e un ginerică, se rade săptămânal, ieri s-a şi tuns şi, închipuie-ţi, şi-a smuls părul din nas şi din urechi. Nu-i semn bun! Boşorogu’ şi-a găsit o vagaboandă şi ştiu şi cine e nemernica.

În momentul ăla, nentu’ Mişu mi-a devenit chiar simpatic.

— Auzi tu, acu’ cică vrea să se ducă la băi trei săptămâni cu bilete de la pensionari. Ăsta şi-a pus în cap s-o ia şi pe başoldină cu el.

Deşi îmi propusesem să n-o stârnesc, n-am mai rezistat:

— Da’ de unde ştiţi, doamnă, că e başoldină?

— Păi ce crezi că eu n-am văzut-o? O văd lunar, că ne aduce pensiile. Dobitocu’ ăla de Gicu, fostul poştaş, a făcut nu’ş ce boală profesională şi a venit ea în locu’ lui. P’asta, a naibii, n-o cocoşează geanta, sta-i-ar numele să-i stea! Nemernica a văzut că Mişu al meu are pensie de militar şi ce şi-a zis? Ia să-i fac eu ochi dulci lu’ boşorogu’ ăsta, că ia uite ce bun e de muls! Zi tu, Valerico, dacă merit eu aşa un blestem la bătrâneţe!

Valerico?! Valerico eram eu! Din păcate, nu mai puteam să dau înapoi. M-am sprijinit discret de gard şi am lăsat-o să-şi verse supărarea. După un alt sfert de oră, timp în care am fumat şi o ţigară, gândindu-mă la ale mele, am auzit-o din nou:

— Păpuşă, da’ parcă nu fumai… Lasă-le naibii de ţigări, că nu fac bine! Ia uită-te la mine ce bine arăt, nici nu-mi dai vârsta! Şi, cu toate astea, omu’ meu caută distracţii în altă parte. Of, of, cum e ea femeia făcută să sufere! Dar gata, mamă, destul cu ale mele, că bănuiesc că le ai şi tu pe ale tale! Ia spune-i tu lu’ mama ce mai faci!

— Mm!