Două îngheţăţi, vă rog! De căpşuni sau de căpşune?

Era o după-amiază liniştită şi aşa ar fi rămas, dacă cineva din grupul în care mă aflam n-ar fi avut proasta inspiraţie să spună că a servit masa la restaurant. Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, omul a continuat nestingherit, accentuând, ca să ne dea tuturor peste nas: “Şi am servit şi două îngheţăţi de căpşune. De căpşune, da?” Adică, buei fraierilor, se zice căpşune, nu căpşuni! Cinci minute mai târziu, se ajunsese deja la chestii dure, gen “căpşuna mă-tii!”, aşa că n-am mai stat să aflu deznodământul. În schimb, văd în fiecare zi cum “evoluează” limba română şi cum se schimbă normele tocmai din cauza folosirii greşite a unor cuvinte, care apoi îşi fac loc în DEX pentru că sună mai bine sau mai logic. Şi de parcă nu era de ajuns, sunt publicaţii care scriu cu â din a şi publicaţii care scriu cu î din i. Drept urmare, confuzia a atins culmi halucinante, iar unii au devenit chiar exagerat de scrupuloşi în privinţa asta. Mă gândesc că ar trebui să le spună cineva, cândva, că î la început şi la sfârşit de cuvânt se scrie î, nu â. Şi nu numai acolo, ci şi dacă e vorba de un cuvânt care are prefix. Deci, prieteni, scriem: înainte, înapoi, a urî, a coborî (nu ânainte, ânapoi, a urâ, a coborâ), bineînţeles, reîntâlnit, neînceput. Evident, sânt nu există, cel mult sînt, în cazul în care scrieţi cu î din i.

Despre virgulele între subiect şi predicat am tot vorbit, dar astea nu se simt în vorbirea curentă, ce ne facem însă cu celelalte, cu alea care ne zgârie la urechi şi pe care le auzim zilnic în jurul nostru, la prieteni, cunoscuţi, familie şi mai ales la televizor? Voi cum reacţionaţi când auziţi pe cineva vorbind incorect? Eu, una, mă cam jenez să-i fac cuiva observaţie pe faţă, aşa că mă mulţumesc să repet forma corectă a cuvântului, cât pot eu de clar. Am reuşit, cel mult, să… fiu corectată. Pe scurt, cam aşa stau lucrurile:

Dacă mergi la piaţă, e musai să ceri ridichii, petrunjel, rean şi grefe, fiindcă de ridichi, pătrunjel, hrean şi grepfrut (de grefă sper să n-ai nevoie!) nu prea s-a auzit.

Dacă mergi la doctor şi spui că te doare apendicita sau amigdalitele, s-ar putea să nu ai parte nici măcar de o siringă nouă sau de o compresie. Poate doar de un alvocalmin, că ăla e panaceu universal. Ca să fim înţeleşi, de obicei te dor amigdalele, apendicele, siringa e seringă şi compresia (în cazul ăsta) – compresă. Iar algocalminul e un panaceu şi atât. Panaceu = leac universal.

La coafor, probabil nu va îndrăzni nimeni să se supere pe tine dacă te duci să te vocseşti fiindcă ai părul grizonat şi nici dacă vrei să-ţi faci manechiura. (A vopsi, manichiură, grizonant.)

Dacă mergi la sală, e musai să ai nişte teneşi comozi, că fără ei nu poţi să faci genoflexiuni şi nici să alergi pe bandă, şi apoi te umpli de băşici şi o să ai nevoie de mult leocoplast. (Tenişi, genuflexiuni, leucoplast.)

Dacă ţi s-a stricat maşina şi ai nevoie de mecanic, trebuie să arăţi că eşti familiarizat cu chestiile tehnice şi nu te face el pe tine, aşadar foloseşte cuvinte ca: manşalier, geantă, chiuloasă, saşiu (marşarier, jantă, chiulasă, şasiu). Dacă mecanicul o să-ţi spună că zbanghie (saşie) e mă-ta, nu-l contrazice!

Dacă pleci la mare şi vrei să stai liniştit la plaje, nu uita să iei o mingie pentru copi, că altfel n-o să ai timp să-ţi aprinzi nici măcar o ţigare. (La singular – plajă, minge, copii, ţigară.)

Deşi ţi-ai stabilit deja intinerarul de vacanţă, nu poţi să pleci fiindcă s-a spart o ţeavă de la ghiuvetă şi deja ţi s-a dat contoarul de apă caldă peste cap. Sună-l repede pe instalator şi spune-i să vină doar cu nişte obârtaie şi şuruburi, că restul ai tu. (Itinerar/itinerare, chiuvetă, contor, obertaile.)

Dacă îţi scoţi gagica la restaurant şi vrei s-o impresionezi, ar fi bine să comanzi Gordon bleu, aşa cum scrie în meniu, şi nu Cordon bleu, fiindcă s-ar putea să primeşti… cordonul de la halatul femeii de serviciu. Şi nu te certa cu ospătarul, dacă nu vrei să-ţi scuipe în cafea. Apa e exact aşa cum spune el: plată şi minerală! Şi vinul, Muflatar. Mai bine nu risca, serveşte nişte mititei şi o ciorbiţă de văcuţă cu smântânică, ardeiaş iute sau, de ce nu?, o cepuţă roşie. (Corect e Cordon bleu, apă plată/apă carbogazoasă = apă minerală, Murfatlar, iar de servitul mesei la restaurant se ocupă ospătarul.)

Dacă la finalul serii te-ai decis să-ţi ceri iubita de nevastă, dar vrei s-o faci ca la carte – deh, taticuţu’ ei, profesor universitar, e de modă veche –, să nu pomeneşti cuvântul vereghete sau, Doamne fereşte!, căznicie în faţa dumnealui, că nici n-o să ştii ce te-a trăznit, o să mori în genunchi! (Verighetă/verighete, căsnicie şi… ştiu, n-o să credeţi, se zice trăsnit, trăsnet.)

La final, aş vrea să insist asupra unei chestii care pe mine mă deranjează rău de tot – cuvintele pronunţate greşit. Şi cum unii fac exces de zel în privinţa asta, de multe ori rezultatul e ilar. De obicei, cele mai multe confuzii le produce amărâtul ăsta de x, care nu se pronunţă întotdeauna cs. Avem, aşadar: xenofob (csenofob), pix (pics), export (ecsport), excursie (ecscursie) atunci când x este prima sau ultima literă a cuvântului. Dar dacă x este situat între două vocale, el se poate reda atât prin cs, cât şi prin gz. Ca atare, exemplu se pronunţă egzemplu, există se pronunţă egzistă, exact se aude egzact, şi nu ecsact, iar examen (pe care-l aud aproape de fiecare dată pronunţat ecsamen) este egzamen. Excepţie fac axă, reflexiv, aproximativ etc., dar astea le puteţi învăţa pe dinafară sau, pur şi simplu, vă puteţi lăsa ghidaţi de intuiţie…

Atât deocamdată, prieteni, dar lista rămâne deschisă, pentru că mi-ar plăcea să vă aduceţi aportul (ăsta pleonasm mişto!) şi voi, eventual să mă şi corectaţi, primesc cu plăcere! Acestea fiind zise, dragii mei şi dragile mele (da, se zice dragile!), vă urez succes! Sau să zic succesuri? 😀

P.S. Pe disperaţii cu căpşunele îi anunţ că DOOM 2 a adoptat de mult timp şi varianta căpşuni, iar în DEX apare ca primă variantă, care, de obicei, este cea recomandată. 🙂 Ce să vă mai zic? Eu sunt fericită că a fost acceptată şi varianta pioneză, nu doar piuneză, sandală a devenit şi sanda (din fericire!) şi avem şi sarma pentru sarmală. Dacă ţinem cont că geacă/geci a câştigat în faţa variantei giacă/giace (folosită exclusiv pe vremuri), eu zic că suntem totuşi pe drumul cel bun. Eu încă mai aştept să apară cuvântul mileu, că să mor dacă pot să spun milieu. Noroc că nu prea mai e cazul… 🙂