Când te face telefonul de baftă

Ca orice persoană prietenă cu procrastinarea, recunosc că-mi place s-o lălăi, la nimic nu mă pricep mai bine decât la pierderea timpului cu graţie. Nici n-aveţi idee ce mişto e să nu faci nimic, să stai aşa, cu ochii-n zare, şi să te gândeşti la nemurirea sufletului sau la momentul ăla glorios când câştigi potul cel mare la 6/49, că parcă e altceva când te plictiseşti într-o croazieră de 5 stele decât în bucătărie, cu tuhăsul chinuit de taburetul ăla neîncăpător, cu o cafea cu gust incert în faţă. Mda, dar ca să-mi permit momentele astea, în restul timpului trebuie să trag din greu şi să merg pe repede-nainte. Ca atare, am devenit o fană a gadgeturilor care ne uşurează viaţa (vorba prietenei mele Georgette: “În fiecare zi aprind o lumânare pentru ăia care au inventat robotul de bucătărie, maşina de spălat şi pamperşii”) şi le folosesc de câte ori am ocazia. Mai nou, am devenit şi o împătimită a tutorialelor de pe facebook, că, na, nu-i de ici, de colo să prepari o cină în două minute juma sau să-ţi legi şireturile în cruce pe interior şi oblic la exterior în zece secunde. Mă rog, ultima nu-mi iese nici în două ore, aşadar şireturile nu le scot niciodată, când mi se murdăresc arunc încălţările…

Altfel, nu cred că mi-a scăpat vreuna. Acum sunt complet pregătită pentru orice fel de situaţie neprevăzută: ştiu să rulez şosete, să descojesc ouă şi usturoi, fac sculpturi în dovlecei, dacă aş avea “material” cu siguranţă mi-aş împleti părul în 5, ştiu să-mi fac unghiile stiletto cu gel semipermanent şi sclipici (nu se ştie când mă tâmpesc) şi, cel mai important, dintr-o amărâtă de eşarfă am învăţat să-mi fac pareo, fustă scurtă, rochie de naşă şi basma de biserică.

Două chestii n-am reuşit: să fac o quesadilla în mai puţin de 5 ore şi să scot capacul de la telefonul meu Nokia Lumia, deşi am urmărit filmuleţele de zeci de ori. Dacă fără prima pot să trăiesc, că nu degeaba există restaurante, a doua chestie o să-mi dea mari bătăi de cap. De fapt, deja a început… prima oară acum o lună.

Nefericita de mine eram la cosmetică, în speranţa inutilă că aş mai putea salva ceva. Sincer, mă dusesem s-o lălăi cu ochii închişi şi cu faţa-n sus, recunosc. Mă bucuram liniştită de masaj, scrub-uri şi alte alea care ar fi urmat să-mi redea faţa umană, când mi-a sunat telefonul. Mi-l aduce donşoara cosmeticiană şi dau să-l închid. Cucu! Zic: “Hai să răspund!”. Nu mişca nimic. Nici măcar nu puteam vedea cine mă suna, ca să-i frec ridichea ulterior. Pe bune dacă-i înţeleg pe ăştia care suuuuuună aşa în neştire. De unde-şi închipuie că vin, din fundul grădinii? Disperată că deranjam populaţia pe-acolo (la naiba, aţi auzit vreodată melodia din Kill Bill la maximum?!), îi zic donşoarei:

— Auzi, eu ies puţin afară, până se opreşte nemernicul asta. I-aş scoate bateria, dar naiba poate. Vezi dacă nu mi-am pus unghii de-alea sabie?

S-a uitat la mine puţin ciudat, dar a acceptat.

— Oana, vezi să nu stai mult, că…

Am ieşit valvârtej, cu telefonul fluierând. Când m-am aşezat pe banca din faţa blocului, s-a oprit. Din păcate, pentru puţin timp. Al naibii tutorialu’ lu’ peşte! Cum să bagi, nenişorule, unghia  sub un capac de-un milimetru ca să-l dai la o parte? Nu puteam nici să-l opresc, nici să-l dau mai încet… Deci toată lumea care trecea pe stradă se uita la mine. Mă gândeam: “Frate, cum naiba oi arăta cu faţa roşie şi cu moţul ăsta în vârful capului?”. Tot bretonul meu era strâns într-o clamă-fluturaş şi mă simţeam ca shih tzu-ul lu’ madam Grigore. M-am resemnat, aşa că, vreme de zece minute, cât mi-am fumat ţigara, mi-am exersat zâmbetul inegalabil cu toţi care treceau pe stradă. La un moment dat, m-am emoţionat de tot, în faţa unui grup de turişti care fluturau steguleţe UE. Îmi făceau cu mâna râzând şi strigau “Romania”, ba unul chiar m-a pozat, nu ştiu de ce… Le-am răspuns pe măsură, ca să vadă că în România nu sunt doar femei frumoase, ci şi amabile.

Şi pentru că telefonul încetase, m-am decis să intru în salon. În faţa mea, un copilaş în braţele maică-sii. I-am zâmbit. Brusc, am văzut cum se-ncruntă şi-ncepe să-mi zâmbească şi el, da’ pe invers. În secunda următoare, a început să urle. O aud pe maică-sa: “E tanti, mamiiii, nu-ţi face nimic!”. Cuprinsă de cele mai negre bănuieli, dau buzna în cabinetul cosmeticienei şi… mă ia la rost:

— Oana, ce faci, nu mai veneai odată?! Cât stai cu chestia aia pe faţă? Nu ţi-am zis să nu stai mult?!

Cu vocea pierită, am mai apucat s-o întreb:

— Aoleu, da’ ce mi-ai făcut?

— Păi n-ai zis tu să-ţi dau o faţă umană?, a mai zis şi mi-a întins oglinda.

Ei, da… În afara faptului că figura mea era complet congestionată, pe frunte, unde fuseseră cândva sprâncenele, îmi tronau două dungi groaaaase de vopsea neagră. Nu, nu eram eu! Din oglindă, cu moţul ăla semeţ şi cu o uitătură agresivă, de samurai în prag de sepuku, mă privea însuşi Toshiro Mifune… în vremurile lui proaste.

— Ei, ce zici?, m-a întrebat ea încântată.

— Ce dracu’ să mai zic? Arigato gozaimashita!