De prin metrou, gen

Oră de vârf la metrou, Pipera, capăt de linie. Peronul e arhiplin, iar în clipa în care intră trenul în staţie, mă uit în jur – pasagerii, fără excepţie, arată ca nişte atleţi în blocstarturi. Se deschid uşile şi se dezlănţuie iadul pe Pământ. Corporatişti de toate felurile, cot la cot cu mămăiţe septuagenare, se bat ca la Rovine pentru locuri pe scaune. Cei care nu au detentă au… sacoşe şi le aruncă pe scaune, unii se întind cu totul pe câte trei locuri şi-şi strigă victorioşi colegii; într-un minut, scaunele sunt ocupate şi dispare spiritul războinic, pe feţele lor apare satisfacţia. Probabil pentru unii e singura victorie pe ziua de azi, aşa că pot să-i înţeleg. Eu fac parte dintre învinşi, aşa că mă atârn de un mâner de plastic şi încep să-mi butonez telefonul. Fac însă greşeala să-mi arunc privirea în jur şi, într-o clipită, uit cu desăvârşire de mail. În faţa mea, trei domnişoare discută ca şi cum ar fi singure în metrou sau chiar în univers. Una dintre ele arată decent şi e şi frumuşică, în schimb, celelalte două sunt de vis urât. Blugi ferfeniţă (am zis ferfeniţă, nu rupţi!), platforme de douăj’ de centimetri, tricouri mulate, sutiene cu trei numere mai mici (cunoscătorii ştiu de ce), iar feţele… feţele nu ştiu exact cum arată, mi-ar trebui un şpaclu să le scot la suprafaţă. Pletele cu extensii, genele false excesiv de stufoase şi boticurile care par nişte cururi de femele de macac în perioada rutului completează peisajul. Totuşi, piesa de rezistenţă o reprezintă unghiile stiletto de o lungime impresionantă, pe care le flutură cu nonşalanţă pe sub ochii mei. Din fericire, am încetat să mă întreb de mult chestii cu privire la igiena personală a acestor doamne şi domnişoare, pur şi simplu nu primesc nimic neambalat din mâinile lor…

În fine, fără voia mea, mă las furată de discuţia lor.

— Aaaa, nu iubita, sunt făcute cu gel, gen. Păi tu crezi că mă ţineau atât? O zi întreagă am stat la salon la Mimi, da’ spuneţi voi dacă n-a meritat, gen!

Cealaltă o privea cu invidie, ale ei erau mai mici şi deja îi sărise lacul de pe ele.

— Auzi, iubita, da’ tu ce faci, îţi rozi unghiile în sesiune, gen? Ce-i cu boantele alea, şi date cu lac transparent?! Lasă că intri tu diseară pe mâinile noastre, când mergem în club!, i se adresează ea fătucei care nu se potrivea în peisaj.

— Îmi pare rău, nu pot veni, am de învăţat pentru examenul la…

— Prostii, iubita! O restanţă în plus sau în minus ce contează? Da’ diseară ne întâlnim cu tipii aia mişto cu A6, altă şansă nu mai ai!

Între timp, ajungem la Victoriei şi colega celor două coboară…

— Muah, muah! Te aşteptăm, să nu faci figuri, gen, că mă superi!

Nici nu se ridică bine colega lor şi o aud pe zâna cu extensii:

— A dracu’ figurantă! A uitat când a venit aici moartă de foame din Moldova, gen, şi când masa ei era o eugenie, gen… Acu’ face pe culta şi pe intelectuala, a uitat când şi-ar fi tras-o şi pentru un hamburgher. Şi mai e şi urâtă cu spume, sărăntoaca, gen!

Mă aşez lângă ele şi, într-o clipită, se schimbă peisajul. În faţa mea se postează o femeie amărâtă, minionă, cu mâini muncite şi cu o figură de homo erectus oprit în evoluţie. Are o frunte de două degete, plină de riduri, şi un şanţ între sprâncene de adâncime apreciabilă, ceea ce-mi spune că n-a mai avut de mult motive să-şi descreţească fruntea. Şi mai are ceva: o burtă uriaşă şi un copil de vreo 5-6 ani de mână. Rămân gură-cască. Băieţelul e de o frumuseţe stranie. Deşi are vreo trei rânduri de muci uscaţi care se opresc fix deasupra buzei şi faţa îi e demarcată de două dâre de lacrimi care i se întâlnesc în bărbie, are cei mai frumoşi şi mai sclipitori ochi pe care i-am văzut vreodată. Cu părul lui lung, probabil nespălat de la botez, şi încâlcit, arată ca un mic Mowgli al junglei urbane. N-are stare deloc şi pare fascinat de cele două pupeze de lângă mine, le studiază zâmbind. Îi fac maică-sii semn şi o invit să se aşeze, mă gândeam că o să nască în picioare… Mă refuză cu o voce guturală şi, din când în când, îl mai scutură pe băieţel să stea locului. Imposibil! La un moment dat, copilul întinde mâna spre cele două şi zice cât se poate de serios:

— O bag!

Faţa maică-sii se face şi mai neagră… Jap-jap, două palme peste cap!

Cele două, indignate:

— Nu ţi-e ruşine, măi mucosule?! Vrei să te cârpesc, gen?!

Jap!, mai primeşte una. Nu se lasă… Cu degetul arătător înspre ele o trânteşte iar:

— O bag, o bag!

Mă-sa îl zguduie ca pe un sac de cartofi, dar nu intervine nimeni. Una dintre zâne spune:

— Bine-i faceţi! Mai daţi-i una şi din partea noastră! Ia uite la el, e obraznic de mic, gen!

Copilul începe iar să plângă. Mi se rupe inima. Plină de draci, mă ridic, îl prind de mânuţă şi-l aşez pe scaunul meu. Îi fac semn femeii să nu-l mai pocnească. Se potoleşte ca prin farmec. E clar că e obişnuită să i se comande. Copilul, aproape lipit de cele două, continuă să bolborosească obsesiv: “O bag, o bag, o bag!”. Mă uit spre ele, dau să zic ceva, dar în momentul ăla văd că pe genţile lor, probabil must have-ul momentului, scrie… O bag. Râd atât de tare, încât se uită toată lumea la mine.

Cobor la Unirii. Din spate, mă interpelează o femeie între două vârste care asistase la toată scena:

— Doamnă, mă bucur că aţi intervenit. Se vede că femeia aia nu are prea multe în cap, dar nici cu fetiţele alea două nu mi-e ruşine. Am şi eu un copil de vârsta lor, dar are alte preocupări. Mi-ar fi ruşine să am aşa nişte specimene la uşă. În schimb, băieţelul ăla părea isteţ tare, păcat că nu are nicio şansă în viaţă…

— Exact la asta mă gândeam şi eu…

— Ei, lăsaţi, aţi făcut o faptă bună, şi nicio faptă bună nu rămâne nerăsplătită.

— Să ştiţi că eu mi-am primit deja răsplata, simt eu.

S-a uitat la mine puţin mirată.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Copilul ăla era plin de păduchi, gen!