În loc de… About me

Până acum doi ani, erau vreo şase-şapte zile pe care le-aş fi scos din calendar. Cât de mult iubesc eu Crăciunul, dar în ziua aia îmi venea să mă strangulez cu firul de la încărcătorul mobilului. La noi în casă, telefonul suna cam ca la 112 pe vreme de caniculă sau în perioada în care se trage tulburelul din butoaie. Şi când nu eram sunaţi, sunam noi, pentru că, nu-i aşa?, relaţiile trebuie păstrate. Eu, una, n-am avut niciodată mai mult de zece prieteni, iar pe cunoştinţele ocazionale, personaje care aveau un interes sau altul la noi, nu înţelegeam de ce trebuie să le sun, şi chiar nu mă oboseam, dar ce naiba era să fac când auzeam: “Staţi puţin, că vrea şi Oana să vă transmită Sărbători fericite şi toate cele bune!”? Acum, na, erau şi oameni drăguţi printre interlocutori, puteam să-i jignesc eu? Evident că nu vorbeam niciodată cu un singur membru al familiei, îi luam pe toţi, de la mic la mare, iar la final, eventual, şi lătram puţin la telefon, ca să-mi răspundă Rexică, pentru că nimeni nu trebuia uitat.

La un moment dat, am făcut greşeala să-i sugerez lui Marian, soţul meu, să trimitem şi noi mesaje, ca toată lumea, dar ţi-ai găsit! Contactul trebuia să fie cel puţin… auditiv. El nu trimitea mesaje, nu avea facebook, dar nici n-ar fi avut de ce. El însuşi era o adevărată social network – în agenda telefonului său erau 2.500 de contacte. 2.500, măi oameni buni! Şi ştia absolut toate numerele pe dinafară, aşa că orice dorinţă secretă de-a mea (ajunsesem să visez că i se şterge din senin agenda) era inutilă. Deci de pe 26 decembrie până pe 7 ianuarie noi vorbeam încontinuu la telefon. Ce mă mai bucuram când mi se ura un an liniştit… Urma Paştele, altă tragedie! Apoi, până vara, se mai domoleau lucrurile.

19 iunie. Ziua mea. Primeam o mie de telefoane şi de mesaje de la necunoscuţi. Trebuia să răspund… La un moment dat, m-am supărat şi l-am luat la trei păzeşte: “Mariane, cine sunt toţi ăştia? Cine, că nu-i cunosc?” Hai, înţeleg, apropiaţii tăi, colaboratorii, dar deja trăiesc cu impresia că ai răspândit fluturaşi pe la metrou cu numele meu.”. Râdea. Evident, mă enervam şi mai tare. “De unde mă cunosc pe mine ministrul X, şeful lui de cabinet, secretara? Şi de ce mă sună toată policlinica X, spitalul Y, ţiganca florăreasă din Neptun, fotograful de pe plajă, vânzătoarele din mall de la AFI şi măcelarul din Carrefour? Tu să-mi spui de unde ştiu ei că e ziua mea!”. “Nu ştiu, dragă. Or fi ţinut minte… Cine ştie cum a venit vorba cândva?!”. Mi-am dat seama exact despre ce era vorba când am surprins o discuţie între el şi Dumnezeu ştie cine: “Vezi că mâine e ziua Oanei, să nu uiţi s-o suni, da?!”. Asta în cazul în care nu-i suna de faţă cu mine şi le spunea: “Ia-o pe Oana şi spune-i la mulţi ani, că e ziua ei!”.

Asta se întâmpla fix acum doi ani. Între timp, Marian s-a ţinut de o promisiune pe care mi-a făcut-o cândva: “Eu nu o să mor bătrân şi neputincios. Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. E urâtă bătrâneţea!”. A fost singura promisiune de care am sperat să nu se ţină, dar se pare că şi-a terminat treburile pe aici şi a plecat… puţin. În noaptea următoare l-am visat şi mi-a spus că o să aibă grijă de mine. Anul trecut însă, nu mi-a mai sunat telefonul în neştire. Culmea e că mi-aş fi dorit! Oamenii uită repede… Din fericire, nu m-au uitat prietenii mei, cei adevăraţi. Lor nu ştiu dacă le-am mulţumit destul… Şi nici vouă, prietenilor mei de pe facebook, care m-aţi susţinut şi m-aţi încurajat să-mi deschid acest blog. Pentru mine a fost mai mult decât o terapie, a fost o salvare. Fiecare zâmbet sau hohot de râs pe care l-am iscat şi fiecare mulţumire sau apreciere pe care am primit-o au reprezentat un pas înainte, pentru că, pas cu pas, am reuşit să ies din infern şi să mă întorc la viaţă. În octombrie, când am postat prima dată, am avut nişte emoţii îngrozitoare, nu ştiam nimic despre blogging. Prietenii de pe facebook mă citeau, dar nu erau deloc încurajaţi să-mi scrie, fiindcă, în afară de două prietene dragi (Luminiţa şi Mihaela), nu era nimeni pe acolo. Abia după vreo trei luni a apărut şi primul blogger, iar acum, wow!, am o mulţime de prieteni care nici măcar nu ştiu cât de importanţi sunt pentru mine. Dar le spun eu acum.

Inima mea începe încet-încet să se umple… Ştiţi cum se zice, God works in misterious ways şi cred că nici în cazul meu nu a făcut excepţie. De fapt, cred că Marian s-a ţinut deja de promisiune, pentru că ştiu că azi îmi va fi alături multă lume. Cu adevărat.

Vă mulţumesc, prieteni!

La mulţi ani mie! La mulţi ani vouă! 🙂