Păcate capitale: azi, LĂCOMIA

Francezii au o vorbă care mie mi se potriveşte mănuşă – “Avoir les yeux plus gros que le ventre” –, pentru că, trebuie să recunosc, sunt lacomă, mai lacomă decât prevăd legile nescrise ale bunului-simţ şi ale cumpătării. Asta nu înseamnă că şi dau curs mereu tentaţiei, motiv pentru care mai bine de juma’ de viaţă am făcut foamea. Evident, sunt şi momente în care capitulez, şi atunci mă comport ca o anaconda flămândă şi-mi înghit “prada” fără discriminare şi pe nerăsuflate. Comparaţia, deşi deloc măgulitoare, nu e întâmplătoare, deoarece, de cele mai multe ori, îngurgitez mai mult decât ar părea fizic posibil şi apoi mă plâng oricui mai are răbdare să mă asculte (n-au mai rămas prea mulţi) că m-am îngrăşat. Tocmai de aceea, lor, celor care-mi suportă cu stoicism lamentările, vreau să le dedic mica mea istorie, ştiu că o să-i ungă pe suflet…

Pe foarte scurt, aseară am decretat că pot să-mi permit să mănânc şi eu o bucată-două de pâine, că, ce mama naibii, sunt şi eu suflet, nu?! Vă închipuiţi că nu puteam să mănânc orice fel de pâine, dacă tot o făceam, trebuia să fie un mic festin. Ca atare, am fugit la Mega, de unde m-am întors cu cea mai apetisantă pâine cu măsline. Hmmm, clar mergea cu unt, iar asocierea cu pastă de peşte şi lămâie a venit de la sine. Mi-am făcut trei sendvişuri, nu unul, mi-am aranjat masa ca de sărbătoare şi am întârziat momentul cât am putut de mult. În fine, a venit şi clipa extazului. Am muşcat din felia de pâine şi… era ceva ciudat, dar nu m-am lăsat. Ştiţi cum e când mănânci ceva hulpav, aproape că nu simţi gustul. Am mai muşcat o dată şi încă o dată… Când am ajuns la ultimul dumicat din felie, am realizat că pâinea nu mai voia să alunece pe gât şi probabil că arătam ca un hamster proaspăt hrănit. Până la urmă, am reuşit să înghit maglavaisul şi după aia m-am apucat să scobesc în feliile de pâine, pentru că măsline dulci n-am mai mâncat… Ah, şi mai era ceva mai deschis la culoare, nuci am crezut eu. Ei bine, prieteni, pâinea mea cu măsline, peste care eu am întins cu generozitate pastă de peşte cu unt, era de fapt cu stafide şi caise! Doamne, şi cât mi-am dorit s-o mănânc! Acum e două noaptea şi nu am somn. Sincer, mă cam tem să mă întind, am aşa o senzaţie că peştele meu cu stafide şi caise încă nu s-a poziţionat pe traiectoria firească, din moment ce încă îl simt în gât. Sper ca măcar voi să aveţi o noapte liniştită. :)))

P.S. Povestea e mai veche, dar mi-am adus aminte de ea alaltăieri, când am fost la IKEA şi am conchis că nu există nimic mai greţos decât chifteluţele alea cu piuré şi cu gem. Iete că există…