Parenting la supermarket

Canicula naşte violenţă, asta-i clar. Ieri, era cât pe ce s-o iau pe coajă în autobuz, unde am încercat să mediez un conflict spontan, iniţiat de un tinerel aflat în pragul deshidratării. Spre deosebire de doamnele septuagenare dotate cu evantaie, care beneficiau de aer condiţionat de mişcarea din poignet, privat de oxigen, tipu’ n-a mai ţinut cont de faptul că rezervele de aer erau şi-aşa limitate şi s-a dus glonţ spre cabina şoferului, cerându-i explicaţii pentru asfixierea mecanică la care eram supuşi. Când a realizat că omu’ de la covrig se lăfăia la 21 de grade în cabina lui, a fost cât pe ce să-i ia locul. Vigilente, bravele pensionare au constituit imediat o barieră de protecţie în jurul bietului şofer şi l-au luat pe tânăr la omor. Iniţial, verbal, mai apoi, cu evantaiele. Conciliantă cum sunt, am încercat să dezamorsez situaţia, dar, în urma intervenţiei mele lucrurile s-au agravat. Atât de mult, încât, la prima staţie, am coborât şi eu, şi tânărul recalcitrant, urmăriţi de urările de bine ale pasagerilor, urări care se întindeau de-a lungul şi de-a latul întregului nostru arbore genealogic.

Surescitată, dar şi leşinată de căldură, ce mi-am zis? Ia să intru eu undeva la răcoare, să-mi revin. Proastă idee, pentru că m-am refugiat în Carrefour, şi nu în oricare, ci în ăla de la Unirii. Dacă n-aţi fost în el, mai bine vă duceţi la un… RMN, senzaţia e aceeaşi. E atât de înghesuit totul şi atât de prost aşezat, încât, odată poziţionat pe traiectorie, trebuie să te duci şi să te întorci cu valul, într-o cadenţă de zombi. La final, nici nu mai contează că n-ai luat aproape nimic, zici bogdaproste dacă reuşeşti să ieşi.

Cum spuneam, canicula mi-a luat minţile şi am intrat. Ghinion! Era arhiplin. În miezul zilei, eu şi alţi o mie de oameni cu IQ liminal încercam să ne aerisim în hipermarketul cu pricina. Tot cu aceeaşi ocazie, am realizat că au luat copiii vacanţă. Bănuiesc că asta trebuie să fi fost, pentru că erau cu toţii în acest Disneyland de Dâmboviţa. Ăia care nu se tamponau cu cărucioarele erau ca în merry-go-round, într-un du-te-vino continuu. Ce să zic? Unul dintre rarele momente în care m-am felicitat că n-am copii. Fix în momentul ăla, am primit o lovitură la fluierul piciorului. Am văzut stele verzi. M-am întors, gata de o ripostă usturătoare. Peste o secundă, mi-am regretat gândurile… Cel mai dulce puşti pe care l-am văzut vreodată îmi zâmbea până şi cu ochii, iar feţişoara aia plină de pistrui m-a dezarmat. Taică-său, sesizând un potenţial pericol, i-a zis:

— David, cum îi spui doamnei?

— Vă log sssssă mă ssssscuzasi!

Pam-pam! M-a făcut praf. În clipa aia, aş mai fi primit o lovitură, chiar cu plăcere. Din păcate, lanţul de iubire s-a rupt mai repede decât aş fi crezut. Cei doi erau de fapt trei, dar mama era mai în faţă, părând cumva jenată de companie. Băieţii erau îmbrăcaţi sport, în timp ce ea era din alt film. Cu tocurile ei de 12, cu poşetuţa pe antebraţ, parfumată excesiv şi cu toate etichetele la vedere, femeia venise să facă furori pe-acolo, nu să fie văzută cu odrasla. A luat-o înainte şi s-a îndreptat spre cosmeticale. Tatăl, disperat, cu lista în mâna stângă şi împingând de cărucior cu dreapta, striga încontinuu după copil. Ăla deja înhăţase o ciocolată, îi sfâşiase ambalajul şi muşca din ea cu poftă. După aia, lovit de sugar rush, a început să ia tot ce găsea pe rafturi şi să pună în coş. Darnic, mi-a pus şi mie nişte biscuiţi. Lipsită complet de empatie faţă de năpăstuitul tată, am început să râd. Omul nu mai prididea să aşeze marfa la loc în rafturi. Când am ajuns la jucării, copilul a luat un roboţel de pe raft şi l-a strâns atât de tare, încât i-a făcut praf cutia. Taică-său a acţionat cu calm, exact ca la carte.

— David, tati, pune ăla la loc, te rog! Mai ai unul la fel acasă.

Atunci s-au dezlănţuit stihiile iadului.

— Oaaaaaaaaaaaaaaa! Ahahahahahahaaaa! Nu vleaaaaaaaau!

A reuşit să i-l smulgă din mâini. În momentul următor, copilul a fost pe jos. Se tăvălea, în crize. Am rămas locului, stupefiată. O bătrână s-a oprit lângă noi şi, păcălită de faptul că puştiul era la fel de roşcovan şi pistruiat ca mine, mi s-a adresat:

— Doamnă, de ce-i permiteţi, doamnă, să facă în halul ăsta? Păi dacă acum nu-l puteţi ţine-n frâu, ce-o să faceţi când va creşte? Diavolu’ ăsta împieliţat o să vă dea în cap la amândoi mai târziu.

Eu şi proaspătul meu soţ am rămas perplecşi. Fiul meu s-a oprit brusc din convulsii şi a răcnit la femeie:

— Babooooo, tu ce vlei? Pleacă de-aici, ulâto!

Femeia a plecat făcându-şi cruce. Copilul, devenit din nou punctul de atracţie, şi-a reluat zvârcoleala. Taică-său a reuşit cu greu să-l ridice de jos, dar urla fără oprire şi dădea din mâini şi din picioare spasmodic. Atunci mi-am amintit de o metodă care nu dă greş. M-am postat în faţa lui şi am scos limba. Repede, aşa, sopârleşte, cât să nu fie sigur dacă ce-a văzut era real sau nu. A continuat să plângă, dar cu mai puţină convingere. Iar am scos limba. S-a prins, dar nu-i venea să creadă. A tăcut instantaneu. Am repetat mişcarea. Între timp, taică-său l-a lăsat jos. Puştiul s-a apropiat şi a scos la mine o limbă cât toate zilele. Pe urmă, a început să facă semnul ăla spre mine (“eşti nebună”). Dacă a văzut că nu reacţionez, a devenit vocal:

— Nie, nie, nie, nie, nie, nieeeee, nie! Eşti sisi, sisi, sisi!

Taică-său, cu nervii la pământ:

— David, încetează! Nu ţi-e ruşine să te strâmbi aşa la doamna?

— Da’ ea a început plimaaaaaa! Ea s-a stlâmbat la mineeeeeee!

M-am uitat înspre ei siderată, jignită şi uşor indignată de cele auzite. Se pare că am fost destul de convingătoare. În momentul următor, am auzit un “jap-jap” scurt şi am văzut un David mut şi cu ochii bulbucaţi de uimire.

— Să taci, auzi? Să nu îndrăzneşti să deschizi pliscul, că te las aici! Nu puteai să iei şi de la mine ceva?! De mic eşti mincinos şi parşiv ca mă-ta!

Între timp, a apărut şi mami, cu plinul de cosmeticale făcut. S-au nimerit în spatele meu la casă. În timp ce casiera îmi dădea restul, m-am mai uitat o dată spre ei. Mama hăhăia cu mobilul la ureche, copilul se lupta cu restul de ciocolată, iar tatăl privea cu interes spre cutiile de prezervative din rastelul de lângă banda rulantă. Doar o secundă mi-a trebuit ca să mă strâmb din nou la micul meu prieten.

Atât am mai apucat să mai aud, de la distanţă:

— Oaaaaaaaaaaaaaa! De ce dai? Ea s-a stlâmbat la mine. Nu miiiiint!

P.S. Ajunsă acasă, toată seara am trăit cu impresia că parcă am mai văzut chestia asta undeva. Apoi, mi-am amintit: https://www.youtube.com/watch?v=aaKUzKLK48A

Iete că viata bate filmul… 🙂

 

Sursa foto: pinterest.com