Gătitul e ca… matematica

Se uita la noi cu milă, mascându-şi cu greu superioritatea dată de 1 ăla din faţa CNP-ului, apoi începea să vorbească: “Hai să vă explic aşa, mai pe limba voastră. Mai târziu, o să fiţi gospodine şi o să gătiţi pentru familie. În matematică e la fel ca în bucătărie: aveţi ipoteza, demonstraţia şi concluzia. Ce presupune ipoteza? Că, înainte de a va apuca de lucru, trebuie să vă asiguraţi că aveţi pe masă tot ce vă trebuie: carne, cartofi, morcovi, ceapă, ardei… Nu vă apucaţi de gătit până nu le aveţi pe toate aşezate pe căprării! Pe urmă, începeţi să demonstraţi ipoteza – le puneţi pe toate în oală şi amestecaţi. La sfârşit, concluzia. Aranjaţi totul frumos în farfurie şi nota v-o dă familia.”. Mamă ce l-am mai urât pe zbirul ăla de Sopon, dar acum, treij’ de ani mai târziu, trebuie să-i dau dreptate, asta am ajuns: o gospodină. Chestia nasoală e că nu mi-a plăcut matematica, deci, după ce că am devenit o gospodină, sunt şi una jalnică. Ah, nu, că produsul finit îmi iese foarte bun, însă drumul până acolo… Nu vreţi să ştiţi de câte ori am fost cu demonstraţia pe aragaz şi cu jumate din ipoteză uitată în frigider. De început, încep bine, dar în cel mai scurt timp dezordinea din capul meu preia controlul şi se mută pe masă, iar la final, bucătăria mea arată ca un teatru de război părăsit, dar plin cu mine antipersonal. După numărul de oale, linguri, cuţite, furculiţe şi farfurii, s-ar zice că sunt bucătăreasă la vreo cazarmă. Până reuşesc să le termin pe toate de spălat, trebuie să gătesc din nou. Ca atare, toată această caznă sisifică m-a determinat să gătesc din ce în ce mai rar…

Ieri însă, maică-mea m-a trezit la realitate:

— Mamă, azi ce mâncăm?

— Pe căldura asta? Brânză cu roşii, evident!

— Eu azi cred că o să renunţ la brânză şi o să mă rezum la roşii. După o săptămână de telemea de bivoliţă, nu strică să-mi mai scad puţin colesterolul… m-a luat ea peste picior.

— Poţi să-ţi pui şi nişte castraveţi, un pic de ulei de măsline şi gata salata!, am făcut eu pe proasta.

Până la urmă, nu m-a lăsat inima şi am zis:

— Bine, bine, hai că gătesc ceva, dar nu ţin mai mult de un sfert de oră aragazul aprins! Ce-ai zice de un muşchi de vită cu nişte sos gorgonzola?

N-am mai aşteptat răspunsul, oricum era meniu unic. Am deschis frigiderul – pungi peste pungi cu emmental, parmezan, mozarella şi… muştar. Vreo 50 de borcane. La naiba, îmi lipsea tocmai blue cheese! Mă îmbrac total lipsită de entuziasm şi dau o fugă la Mega. Mă întorc victorioasă cu brânza albastră. Dau să mă apuc de treabă. Constat pentru a doua oară că-mi lipseşte ceva din ipoteză. La naibaaaaa, la naibaaaaaa! Am uitat să iau smântână de gătit. Plină de draci, mă schimb din nou şi mă pregătesc să ies. Între timp, maică-mea, total neinspirată, se ia de mine:

— Păi ce gospodină eşti tu? Uite ce e pe masa asta şi nici măcar nu te-ai apucat de lucru! Şi asta de aici ce e?

— Blue cheese. Brânză împuţită!, m-am obrăznicit eu. Lasă-mă, dom’le, că nu mai pot de cald! O să le aranjez când vin, promit!

M-am întors peste douăzeci de minute, sleită de puteri. În bucătărie era o ordine exemplară, totul era aşezat la linie, soldăţei de porţelan, nu alta. Biata mama, dusese până şi gunoiul… M-am simţit extrem de vinovată, aşa că mi-am cerut iertare şi am îmbrăţişat-o strâns-strâns. M-am schimbat din nou şi, motivată de ordinea din bucătărie, am zis să fac totul ca la carte, vorba lui dom’ Sopon, să-i fie ţărâna uşoară!

Deci… Carne, sare, piper, unt, smântână de gătit şiiiiii… Brânza, unde-i brânza? Am început cu frigiderul şi am continuat cu masa, blatul de bucătărie, cămara. Parcă intrase în pământ. Cuprinsă de un sentiment ciudat, am strigat-o pe maică-mea:

— Mamaaaaaaaaaa!

— Da, dragă! Ce urli aşa? Ce s-a întâmplat?

— Auzi, unde e brânza mea albastră?

— Ce brânză albastră? Despre ce vorbeşti? Nu înţeleg…

— Triunghiul ăla pe care scria blue cheese!

— Aaaaa, ăla? L-am aruncat, dragă, n-ai zis că e brânză împuţită?

Sursa foto: quotesgram.com