Confesiunea unui prieten


Depresie
Feeling blue

Nu mai ştiam nimic de mult timp despre el, şi aseară am fost surprinsă să văd că-mi dă un semn de viaţă. E unul dintre primii bloggeri pe care i-am cunoscut şi primul care m-a încurajat, aşa că i-am simţit lipsa multă vreme pe blog. La un moment dat, a dispărut în eter şi m-am întrebat nu o dată ce-o fi cu el. Am aflat… şi, cu voia lui, o să vă împărtăşesc şi vouă. De fapt, el o să vă împărtăşească, fiindcă textul îi aparţine. Din păcate, nu s-a simţit în stare să pună această postare pe blogul lui, decizându-se să-şi păstreze anonimatul, lucru pe care l-am respectat şi eu. Citind, o să înţelegeţi de ce… Mă bucur însă că a făcut pasul ăsta, mai ales că înţeleg prin ce trece, am fost acolo. Un mare thumb up pentru prietenul nostru, care şi-a pus sufletul pe tavă în faţa tuturor, trăgând în acelasi timp un semnal de alarmă cu privire la (deja) un flagel care face tot mai multe victime, în special în rândul tinerilor: depresia. Dar tot el ne oferă şi soluţia – una atât de simplă…

Mă trag dintr-o familie de oameni normali, crescuţi simplu, care mai scapă câte un dezacord sau o înjurătură; care după închiderea fabricilor în care au lucrat s-au luptat cu sistemul şi s-au recalificat, alegând meserii noi, care le-au schimbat destinul la 180 de grade. Nu v-am spus niciodată, dar sunt născut şi crescut într-un cartier de la marginea Bucureştiului, unde colegii mei de şcoală au ajuns în mare parte samsari de maşini sau au abandonat studiul şi acum au nişte joburi mediocre. Orice meserie este lăudabilă, atâta timp cât nu furi, dar parcă puteai mai mult. Acum să nu vă închipuiţi că mă cred miezul din Fanta, pentru că au fost alţii şi mai buni şi au ajuns chiar doctori sau cine ştie ce directori prin pharma cu joburi super bune.

Nu pot să spun că am învăţat vreodată de plăcere, dar de frică am învăţat sau pentru a primi recompensă. Şi acum ţin minte că în clasa a noua ai mei mi-au cumpărat un televizor (cu tub) de la Samsung pentru camera mea. Eram aşa de fericit, încât i-am sunat de la balul bobocilor să le zic că sunt bine şi să îi întreb dacă mi-au luat televizor, pentru că intrasem la un liceu bunicel din Bucureşti. Nici palma peste faţă, încasată în faţa clasei, luată de la mama mea, nu am s-o uit în clasa a 8-a, când profa de română m-a picat că eram atât de prost, încât nu ştiam să conjug sau să declin. Ce pot să spun, sunt crescut într-o familie de oameni duri în aparenţă, dar buni pe dinăuntru. Vă mulţumesc, mamă şi tată! Băiatul de la marginea Bucureştiului a ajuns să fie manager de marketing pe întreaga ţară, şi încă pe una la o corporaţie nemţească! Mulţumesc, doamna profesoară, pentru că m-ai picat şi îţi mulţumesc, mamă, pentru că mi-ai tras o palmă şi m-ai adus cu picioarele pe pământ. Deşi am fost încurajat să fiu puternic, întotdeauna mi s-a spus: „Fiule, dacă ai nevoie de orice, ştii unde să vii, mama şi tata sunt lângă tine, iar tu vei fi copilul nostru până noi nu vom mai fi.”.

Ei bine, dragilor, nu am mai fost, nu mai sunt, dar voi fi puternic! Se pare că, de-a lungul timpului, s-au adunat prea multe şi… am clacat. A fost nevoie de un amalgam de probleme pentru a mă dărâma. Nişte tâmpenii pe la muncă, nişte tâmpenii cu banii, nişte tâmpenii cu viaţa personală, nişte multe tâmpenii, dacă pot spune aşa. Nu am recunoscut până când nu mi-am văzut tatăl, lunea aceasta, şi am stat cu el la o ţigară, timp în care am mai vorbit una-alta. La un moment dat, a pus tata mâna pe mine şi m-a luat în braţe; în acel moment, am reuşit să mă descarc şi să îi spun totul. Tatăl meu lucrează la un spital de psihiatrie… Deci e obişnuit cu astfel de episoade, însă nu să îşi vadă fiul în starea asta… Instant a sunat la serviciu şi m-a programat la o vizită… la un psihiatru. Mi-am şters lacrimile, ne-am strâns mâinile, ne-am îmbrăţişat şi i-am zis că trebuie să îmi continui munca. A doua zi, în timp ce îmi făceam duş, mă tot gândeam… Nu o să mă duc… Dacă mă duc, doctora o să îmi intre în minte, află tot ce vrea şi, dacă îi spune tatei, doar o să îl rănească. Nu, nu mă duc! În fine, îmi termin de spălat corpul care a slăbit 10 kg în ultimul timp, mă îmbrac, pun cheia în contact şi îmi fac în cap un traseu către spital. La un moment dat, îmi spuneam singur: „Nu, o să trag de volan şi nu mă mai duc la spital”, când îmi sună telefonul:

– Alo! Ce faci?

– Bine, tată! Tu?

– Eşti pe drum, da? Te aşteaptă doctorul.

– Ah… La dracu! Îl fac pe tata de căcat dacă nu mă mai duc…

Intru pe poarta spitalului şi mă îndrept către locul cu pricina, unde mă întâlnesc cu tata. Arată foarte relaxat, şi chiar mă prezintă tuturor colegilor lui, fiind mândru. La un moment dat, îl trag de o aripă şi îi zic: “De ce dracu’ te mai lauzi tuturor că sunt fii-tu, că doar nu suntem la pationar aici, vrei să te fac de căcat?”. El arată foarte relaxat şi îmi spune că o să fie bine. Deşi nu e cadavru medical (medic), ştia din start ce am.

– Hai să o scurtăm, că deja e târziu, nu?

Intru în cabinet, mă prezint şi încep din start, în faţa doctoriţei.

“Eu nu mă simt confortabil că sunt aici. Dumneata o să intri în capul meu şi îmi vei pune un diagnostic. Acel diagnostic vreau să fie confidenţial, indiferent de cât de insistent poate fi tata. Am pregătirea de bla bla bla şi voi înţelege totul despre medicaţie şi tratament, dacă va fi cazul. Dacă batem palma pe confidenţialitate, putem discuta.”

Batem palma şi începe interogatoriul. Nu o să exemplific toată discuţia, pentru că nu mă simt confortabil, însă cea care mi-a rămas în minte şi care m-a determinat să scriu postarea asta a fost dacă mai râd şi când am râs ultima oară. I-am răspuns că am râs, că am râs chiar cu poftă acum câteva zile şi chiar weekendul trecut. Diagnosticul nu a fost unul complicat… Depresie moderată. În fine, îmi explică tratamentul şi efectele adverse.
Încep să o întreb eu proactiv:
– Ce şanse sunt să îmi revin, fără tratament?
– Nu prea sunt!
– Dacă le iau, se va observa vreo schimbare în comportamentul meu?
– Nu!
– Eu am nevoie de băiat să meargă, să producă, să gândească, nu vreau să fiu legumă!
– Nu o să fii legumă! Ca efect secundar, o să ai o erecţie prelungită. M-a pufnit râsul instant! :))
În fine, îmi confirmă şi ea că tata intuieşte diagnosticul şi ies din cabinet. El era afară, mă aştepta şi fuma o ţigară. Mă ia în braţe şi îi arăt reţeta şi diagnosticul. Impasibil oarecum, încercând să mă îmbărbăteze, a zis să mă duc la muncă, că are el grijă de acum încolo, eu tot încercând să îi zic: “Să nu-i spui mamei, să nu-i spui mamei!”. Îmi trage o înjurătură şi mă trimite la treabă.
Ai mai râs în ultimul timp? Da, uneori râd cu poftă!
Azi, în drum spre o întâlnire, mă sună Andrei. Eram blocat la Victoriei, în trafic.
– Alo?!
– Ce faci?
– Bine, în drum spre o întâlnire!
– Vrei să te fac să râzi?
– Mmm, da!
– Ştii, a venit Ioana ieri la firmă să ia o maşină, ca să meargă la clientul X.
– Aşa, şi? Ce dracu e aşa de amuzant?
– Păi seara, când vine înapoi la firmă, o văd cam terfelită şi o întreb ce naiba a păţit. Se apucă să-mi povestească: “Am fost la clientul X şi am parcat şi eu lângă bordură”… Mi s-a părut mie ceva cam dubios, că femeile, în general, numai lateral nu parchează, dar am zis că are veleităţi de şoferiţă.
– Aşa, şi?
– Păi, după ce a parcat, şi-a dat ea toculeţul jos din maşină şi, în loc să calce pe bordură, a călcat între pragul maşinii şi bordură, s-a dezechilibrat şi a căzut lată în boscheţi. A venit toată verde înapoi la birou.
– Păi şi a mai fost la întâlnire… aşa… boschetară?
– Da! :))
În clipa aceea, am început să râd cu gura până la urechi, până la epuizare, iar la un moment dat, am pus capul pe volan de râs.
Ştiţi momentul ăla în care te simţi privit? Întorc capul, mă uit la terasa din dreapta şi văd un cuplu ce se amuză copios de felul în care râd, iar bărbatul îşi ridică mâna şi îmi arată semnul de bine, drept răsplată că i-am făcut să râdă. M-a cuprins instantaneu un sentiment de bine şi mi-au făcut ziua mai bună.

 

Sursa foto: http://www.huffingtonpost.com

Anunțuri

56 de comentarii

  1. Eu am trecut printr-un episod de depresie majoră, nu doar unul de depresie minoră.
    Poate că medicamentele acelea nu au efecte secundare pt creier, dar cu certitudine vor avea pentru ficat şi rinichi. Iar dacă tot iei medicamentele alea, mai cere un sfat referitor la riscul de suicid cu care vin majoritatea la pachet.

    Însă se poate ieşi din depresie majoră cu terapie cocgnitivă şi ajutorul prietenilor/ familiei

    Apreciat de 2 persoane

      • La mine s-a adăugat altei chestii. M-am trezit azi dimineață mai sensibil ca de obicei. Am avut un vis în care beam un whisky cu Ron Mael și pe urmă ne fugăreau niște extratereștri păroși pe la marginea orașului, prin boscheți.
        Pentru cine nu știe, Ron Mael este tipul mai tăcut din acest clip:

        Vă rog să îmi scuzați comentariul deplasat, ba chiar puteți să-l și ștergeți.

        Apreciat de 1 persoană

      • Deplasat? Deloc! Ca sa nu mai spun ca melodia asta mi-a dat bobarnacul energizant de care aveam nevoie ca sa ma apuc de treaba. Procrastinam pe aici de o ora sub pretextul ca orice zi de lucru incepe cu o binemeritata pauza de cafea… 😀

        Apreciat de 1 persoană

  2. Buna dimineata Oana !
    Nu o sa fac nici un comentariu vs. personajul din poveste dar,
    te FELICIT din toata ❤ pentru generozitatea ta de a-i posta CONFESIUNEA ! 🙂

    O zi de JOI superba si-un WEEKEND minunat ! 🙂
    Cu simpatie si prietenie,
    Aliosa.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Scris cu 7 ore in urma ? Da’ ce-ai patzit tipo , n-ai avut somn , niscai…bufeuri 😉 ??? Interesanta confesiunea amicului si , daca n-ar fi d e plans , cu adevarat d e plans caci este adevarata 101% in minim 75% dintre , povestile d e viata ce-au inebunit multi romani , i-au distrus sufleteste iar pe unii i-au facut sa plece unde au vazut cu ochii { fireste in afara } , probabil c-asi rade cu lacrimi de necazurile sale c-asa sunt eu : bun crestin 😉 . ” – Asa le trebuie …mama lor de corporatisti ” cum ar spune amicul meu Costica Ciungu { asa-l cheama , ce dracu’ sa-i fac ? } care , din ditamai inginerul …s-a trezit prin ’96 c-ajunge sa accepte o slujba de PAZNIC la TUBAL caci…avea saracu om si-o nevasta bolnava la … ” aia ” , si doi copii , ambii „daruiti ” de natura cu sindromul Down . M-a interesat insa IN CEL MAI INALT GRAD , ce medicament { ??? } i-a recomandat acel medic psihiatru amicului dumitale , acel medicament care…avea acel ” efect secundar „…. de vis pur si simplu 😉 🙂 🙂 ??! Ia vezi si matale , daca se risca ” si-ti mai da …. vr-un semn d e viata ” 😉 , intreaba-l asa…an passant , nu de alta dar baba mea , te va pomenii in toate rugaciunile pe care le adreseaza , evident celui….de sus caci , ” aluia de jos ” a observat si ea ca … 😉 .

    Apreciază

    • Marian, cum adica asa le trebuie? Daca ar fi vorba despre copiii sau nepotii tai, la fel ai zice? Tu ai impresia ca a fi „corporatist” e o mana cereasca? Si nu ma refer aici la patroni, ci la cei care muncesc pentru ei. Crezi ca oamenii astia au asa niste sinecuri de unde se intorc cu sacul de bani fara sa faca nimic? Sau ca muncesc ei asa zi-lumina doar de-ai dracu’? Ei bine, te inseli!
      Cu medicamentele pentru depresie nu e de glumit, cu depresia in general nu e de glumit, cu atat mai mult cu cat multi dintre noi o ducem pe picioare, fara ca macar sa ne dam seama. Uneori, asta se intampla prea tarziu…
      Daca ai probleme in dormitor, ma indoiesc ca ti-ar trebui o pastila care sa-ti ofere o erectie permanenta. La o anumita varsta, nu mai ai parte de sex salbatic, iti garantez, ci doar de infarct si AVC. „Baba” ta, daca te mai vrea pe langa ea, ar fi bine sa caute alte solutii, eventual pe la sex-shop. 🙂
      Imi pare rau daca ai tras vreo secunda concluzia ca mi-a ars de gluma cand am publicat acest articol.
      Chestia aia cu bufeurile ma fac ca n-am vazut-o…

      Apreciază

    • Asa e, Potecut! Intr-un fel sau altul, constient sau nu, toti care scriem pe aici am descoperit calea. Fie ca reflecta sau nu realitatea, pana la urma scrierile noastre sunt niste confesiuni, fiecare dintre ele contine si un crampei de suflet…

      Apreciat de 1 persoană

  4. N-ai decat cinci stele { ca la Merriot pe cinstea mea !!! } , de aceea am dat click doar o singura data dar , MERITA UN MINIM DE ZECE POSTAREA ACEASTA …ca si altele de altfel !

    Apreciază

  5. Lupta cu depresia nu este un lucru facil! Am trecut prin asta in 2009, dupa ce problemele de la job ma depasisera; Doamne a fost ingrozitor: simteam ca totul in jurul meu se naruia, inclusiv casnicia; Am avut insa parte de intelegere, de suport, de o buna prietena care a recunoscut din start simtomele si m-a luat de mana si m-a dus la psihiatra ei; Intre timp, imi schimbasem serviciul si era greu, erau lucruri noi pe care nu le mai facusem, dar am strans din dinti, mi-am luat tratamentul, si am incercat sa merg mai departe; Repet, nu a fost usor, deloc… 😦 , a durat aproape 4 ani, dar iata ca totusi, azi, pot sa zambesc din nou! Boala asta perfida loveste cand nu te astepti si pe cine nu ai crede! Ma bucur Oana ca si prietenul tau a iesit invingator !

    Apreciat de 2 persoane

    • Anca, iti multumesc ca ne-ai impartasit experienta ta, stiu ca nu e usor nici sa-ti aduci aminte de multe ori… Dar face bine sa te descarci, iar uneori e mai usor s-o faci in fata unor straini. Eu stiu cel mai bine asta.
      Si eu sper din suflet sa fie bine. Ma bucur ca ai scris, ca ati scris, si va multumesc!

      Apreciază

  6. Este minunat să ai cui să-ți descarci sufletul, cineva care să te asculte și să te înțeleagă. Este atât de greu în ziua de azi, iar prietenii adevărați sunt atât de puțini. M-a pus pe gânduri confesiunea prietenului tău. Alergăm nebunește în lumea ultra-stresantă a serviciilor noastre și uităm să mai râdem, să ne mai înveselim, să ne bucurăm de viață…. De-asta îmi place atât de mult aici, la tine, dragă Oana, pentru că tu ne oferi cu generozitate prilejul de a râde și de a privi viața cu umor. Sărut mâna! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  7. Oana, te felicit si pe tine si pe prietenul tau, pentru ca ati impartasit cu noi lucrurile astea. Din pacate, depresia este un flagel care face tot mai multe victime, in special in randul tinerilor. Dar cel mai important lucru este sa recunosti ca ai o problema si sa iei masuri… si ma bucur ca prietenul tau este pe drumul cel bun… Iar terapia rasului, cu siguranta!, alunga depresia, blogul tau fiind si el o oaza de vindecare! ❤

    Apreciat de 1 persoană

  8. Pentru mine depresiile sunt ca niște haine ce le ții în dulap hotărât să nu le pui niciodată pe tine, dar uneori din grabă… se întâmplă. Tratamentul clasic – ciocolata. Luna trecută scot hainele din dulap și 1 săptămână nu reușesc să le mai dau jos. Și pentru-că pofta de ciocolată nu venea, cumpăr un croissant cu glazură de ciocolată. Până să ies din mall, desfac ambalajul. Apare un cunoscut ce mă supune unui adevărat interogatoriu. Încercând să scap de răspunsuri mușc din cornul pe care îl frămâtam între palme. Pronia cerească face să îi sune telefonul. Îi fac semn de despărțire cu mâna. El îmi întinde o bucată de hârtie. Igienică. Eram tot uns de ciocolată pe mâini. Arunc croissantul, urc în primul taxi, și cu bucata de hărtie primită, îmi curăț temeinic deget cu deget după ce în prealabil înmoi degetul în gură. Simt privirea taximetristului. Spun adresa, în timp ce el are privirea lipita de degetele mele. Înmoi în gură următorul deget și în timp ce-l curăț, mormăi în barbă: Teribilă canicula asta! Ce ferm și tare a fost și uite cum mi s-a întins pe toată mâna… Și așa am fost forțat să ies din depresie și… taxi…

    Apreciat de 1 persoană

    • :))) Aici ai dreptate, Serban. Ciocolata este un bun remediu antistres… Desi cateodata ceea ce se cheama „comfort food” ne mai aduce si prejudicii. La un moment dat, spuneam pe aici cum am incercat eu sa ma sinucid – pardon, sa ies din depresie! – cu croissante si Nutella. Nu mi-a iesit, dar stii ce figura bonoma am acum, cu 10 kile in plus?!
      Ma rog, mai am o banuiala… apropo de faptul ca cica rasul (n-am diacritice, da?!) ingrasa. Cred ca nu e un mit. 😀

      Apreciază

  9. La fel ca si pe tine Oana, multe persoane ma incurajeaza si ma inspira si pe mine, caci da, eu sunt acum chiar la inceput.

    Nu pot decat sa-i urez acestui tip deosebit NUMAI SUCCES IN TOT ceea ce face in prezent!
    Sustin mereu persoanele de calitate ! Sunt si voi fi aproape de voi, oricand veti avea nevoie de mine!
    Cu drag,
    Mari

    Apreciat de 1 persoană

    • Iti multumim mult, Mari!
      Va multumesc mult tuturor ca v-ati deschis sufletele, sunt convinsa ca prietenul meu va citi tot ce ati scris si va vedea ca nu e singur si ca nu e nici singurul in situatia asta. In plus, multi dintre noi care se confrunta cu asemenea probleme poate vor prinde curaj, asa ca si noi trebuie sa ii multumim lui. 🙂

      Apreciază

  10. Hm…Depresia…minoră sau majoră, este o afecțiune…perversă. Nu știi niciodată ce chibrit poate provoca o scânteie…
    Cred că este esențial să ai în jurul tău oameni pozitivi, să reușești să râzi și să ai forța să te ridici de fiecare dată…
    Am momentele mele de deznădejde, am avut și poveștile mele „de groază”. Așa s-au născut blogurile. 🙂 Așa am devenit cine sunt și așa am învățat că eu sunt singura care pot să mă trag din fața valului sau să mă cațăr pe el!
    🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • De acord cu tine de la a la z, dagatha! Si blogul meu cel vesel la fel s-a nascut, si tocmai de aceea nu am de gand sa ma abat de la scopul initial – sa aduc un zambet pe chipurile oamenilor. Asta a fost si este terapia care pe mine m-a scos din depresie. 🙂

      Apreciat de 1 persoană


      • Uneori e bine să râzi, dar sunt și momente când e bine să plângi, dacă așa cere…sistemul! Tot un fel de purificare e și plânsul. De aceea, uneori scriu despre lucruri amuzante, alteori mă cufund în gânduri mai…albastre. Dar tot ale mele și alea! 😉

        Apreciat de 1 persoană

  11. Eu mereu am crezut și voi continua să cred că depresia se poate rezolva fără medicamente. Nu ”și fară”, ci FĂRĂ. Nu cred că există un medicament atât de avansat încât să îți dea delete la tot ce te apasă. Oricum, nu despre asta e articolul. Mă simt eu bine pentru că acest prieten ne-a spus toate astea. Mă simt de parcă eu însumi am spus ceva lumii.

    Apreciat de 1 persoană

    • Tu ai dreptate, nu exista medicament care sa dea delete, dar in situatiile de depresie severa nu se poate fara. Medicatia de obicei este combinata cu terapia, iar mai departe tine doar de vointa fiecaruia de a se vindeca, dar si de priceperea terapeutului. 😉
      Sa stii ca si eu ma simt bine si cred ca si el, fiindca astazi i-a fost multa lume alaturi cu gandul. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      • Pentru prietenul tau: I feel for you! Fa-ti din persoana ta prioritatea ta numarul 1, fa in mod perseverant terapie (chiar daca doare ca naiba) cu un psiholog bun si vei iesi din hatisul depresiei. Chiar daca nu ne cunoastem, sunt aici daca ai nevoie de un prieten online care nu are habar cine esti :D. Este minunat ca ai avut pe cineva aproape care sa te indemne sa faci asta si nu e nicio rusine depresia. Ok, nu ne expunem fragilitatea in fata tuturor, dar e un moment bun sa simti cat de aproape pot sa iti fie ceilalti. Uite, ne-am adunat aici sa iti oferim o vorba buna, chiar daca mai mult nu avem ce sa iti dam in lupta ta.

        Apreciat de 1 persoană

  12. Mai zilele trecute , m-a vizitat un … tip , un amic care ma onoreaza cu prietenia sa de peste treizeci si mai bine de ani . Ca sa te citez : „nu mai stiam nimic de mult timp despre el ” , iar cand l-am vazut la poarta , am fost surprins…la fel ca si dumneata . Aflase vestea cea mare – pe 11 iulie am devenit a seaptea oara bunic – si-a dat pe la mine sa ma firitiseasca cu aceasta ocazie mai mult decat fericita pentru mine . Nu-l mai vazusem de…aproape opt sau noua ani ani . A stat mult timp prin spitale si , d e cand i-au dat aia drumul a preferat sa…devina un singuratic . Care-i povestea…pai simplu : acest amic a avut un fel d e ” accident ” pe undeva pe langa Kandahar { asta-i …undeva in Afganistan } , atunci cand blindatul in care se afla a calcat pe un dispozitiv exploziv improvizat . ” A avut noroc ” , spuneau medicii americani : si-a pierdut doar cateva degete ale unei maini , gamba stanga si….” alea ” . Cu degetele …s-a rezolvat usor : l-au dotat americanii c-o proteza de , daca nu sti despre ce-i vorba juri ca-i mana adevarata ! Cu piciorul…iar a avut noroc cu americanii care , l-au dotat tot asa c-o proteza de…poate face inclusiv alergari iar la mers…merge mai bine decat altii ce au ambele picioare . Cu ” alea ” insa …. a fost mai greu , d e fapt a fost imposibil sa-l cadoriseasca americanii c-o pereche de d’alea din plastic …chiar 3D eventual si ” functionale ” . A stat mult timp prin spitale si , daca faptul c-a ajuns sa nu mai aiva degete sau piciorul cu care s e nascuse nu l-au afectat prea mult { vorba vine } in schimb , faptul ca nu mai avea ” alea ” , acest fapt l-a daramat pur si simplu ! Colac peste pupaza , nevasta-sa …a decis ca ea trebuie sa-si traiasca viata langa un barbat normal si nu langa… A divortat si a luat si copii in custodia sa . Amicul meu a crezut ca , cel mai bine este sa-si inece amarul in alcohol si doar gandul la copii sai l-a oprit de cele cateva ori cand a incercat sa se sinucida . L-am vazut zilele trecute si…mi-a parut c-a reusit cat de cat { poate era ceva doar d e fatada } , sa treaca peste nenorocirea pe care o indura de opt ani incoace . Oare este necesar sa povestesc la cate sedinte psihologice si psihiatrice a participat pentru a reusii sa stea pe linia d e plutire ? Asta …o stie doar el si acei medici . Din acest motiv , povestea amicului dumitale nu m-a impresionat chiar deloc mai ales ca , inclusiv eu am trecut prin asa ceva si…daca asi avea bani cati oameni mai cunosc , oameni care au fost in aceeasi situatie cu-a amicului dumitale { mai putin prostiile facute d e acesta } , asi fi un om realizat . Ti-am spus parca : ma intereseaza doar acel tratament pe care l-a prescris psihiatrul in rest….n-am sa plang de mila unuia care si-a pierdut sursa d e venituri si pozitia sociala in urma unor prostii cat casa , prostii facute tot de el . Bag seama ca primul meu comentariu l-ai sters { nu-i bai , nu-mi doresc ca in viitor , sa imi adun comentariile pe care le fac pe diferitele bloguri , in vre-un volum de…cugetari } caci probabil te-a suparat si sincer…chiar nu-nteleg care-i motivul ?! Am incercat doar sa fiu…cat mai amical cu putinta iar glumele {care pot fi cateodata si nesarate recunosc } pe care le fac , sant felul meu de-a fi nimic mai mult . O seara cat mai linistita iti doresc in continuare iar chestia cu stelele…raman la parerea mea : trebuia sa ai minim zece !

    Apreciază

    • Marian, nu ti-am sters comentariul… L-am gasit in spam si l-am reabilitat. Atat timp cat se pastreaza o anumita decenta si un limbaj civilizat, eu nu blochez pe nimeni, chiar daca (sau mai ales) daca opiniile noastre sunt divergente. Imi pare rau pentru prietenul tau, chiar are o poveste impresionanta…
      In ceea ce-l priveste pe prietenul meu, te-ai grabit sa-l judeci – omul nu a spus nicio secunda ca si-a pierdut sursa de venituri si nici pozitia sociala, ci doar ca a facut niste greseli. Cand muncesti aproape non-stop se intampla sa mai si gresesti. Tu n-ai gresit niciodata? Uite ca ai gresit chiar acum, tragand concluzii pripite…
      O seara linistita si tie! 🙂

      Apreciază

  13. Personal consider ca omul detine tainele vindecarii de aceasta boala a secolului. Prin gândirea,expimarea si/sau actiunile noastre fatza de semeni putem ‘alege’ sa fim medicament vital,sau otrava mortala . Tu,draga Oana,cred ca faci parte din prima categorie,tinând cont de numarul mare de „pacienti” ce-ti trec pragul acestui ‘sanatoriu’ bloggistic.
    Sa alegem deci,sa fim medicatie vindecatoare prin ceea ce gândim,exprimam sau actionam,fatza de semenii nostri ce ne ‘entoureaza’.:)

    Apreciat de 1 persoană

    • Multumesc, Iosif! 🙂 In „sanatoriul” asta blogosferic suntem mai multi terapeuti (sper sa nu sune arogant, ma refer atat la bloggeri, cat si la cititori), fiecare cu specialitatea lui, si, pe rand, fiecare devine pacient. Intr-un moment sau altul al vietii, cu totii avem nevoie de sprijin, de alinare sau, de ce nu?, cateodata chiar de un sut in fund pentru a merge mai departe.
      Sa fim deci medicatie vindecatoare unii pentru altii (sau macar sa incercam)! 🙂

      Apreciază

      • Eu când nu râd,în mod sigur …plâng ! Însa chiar si lacrimile-mi sunt de bucurie si multumire fatza de Dumnezeu,pentru fiecare clipa a perceptiei existentei,acest minunat paradox,aceasta minunata combinatie de elemente fizico – chimice puse într-o asa minunata ecuatie matematica cu atât de multe necunoscute. La VIE est belle !:)

        Apreciat de 1 persoană

  14. Depresia, hmmm…. Cred că mulți psihiatri se grăbesc puțin prea tare atunci când pun diagnosticul respectiv, pentru că o persoană depresivă, în accepțiunea lor, reprezintă o sursă semnificativă de profit.
    Într-un moment al existenței mele, ca urmare a unor evenimente mai puțin plăcute, m-am confruntat cu niște stări foarte dubioase, între care figurau panica nejustificată și niște senzații de-alea de parcă nu mai eram eu. În urma unei autoanalize foarte pragmatice, am decis că naiba să mă ia dacă am să cedez mie însumi dar, la un moment dat, un prieten m-a convins să solicit ajutor medical și asta am și făcut, mai mult de curiozitate. Rezultatul a fost un anumit număr de tablete de Xanax pe care trebuia să le iau zilnic. Din nou, mai mult curios, am luat prima pastilă, urmărind atent efectele – le și scriam, dacă-ți vine să crezi! – iar când am văzut cum mintea începe să mi-o ia razna și să am niște stări de „pluteală” care m-au siderat, am decis că nu sunt deprimat și să-l ia dracu’ de tratament, cu ăla care mi l-a recomandat cu tot.
    Următoarea etapă a fost să alerg, să trag la bicicletă până la năuceală, să înot, să prestez suficentă activitate fizică pentru a-mi suprastimula emisiile de endorfine și, ce să vezi… Xanax-ul a sfârșit în budă iar eu am terminat cu stările alea, de tot.
    Nici nu vreau să mă pornesc să vorbesc despre psihiatri și metodele lor de a te face să te simți diliu până te dilești pe bune, că nu m-aș mai opri…
    Desigur, dându-mă pe mine exemplu nu înseamnă că dau măsura lucrurilor dar, având în vedere că depresia e boala secolului, ca să zic așa, stau și mă întreb în ce măsură, e de fapt, autoindusă ca urmare a interpretării eronate a nenumăraților stimuli externi, negativi, pe care lumea modernă îi prezintă într-o cantitate uriașă…?
    Zic și eu…

    Apreciat de 1 persoană

    • Sunt de acord cu tine. De multe ori, cand te duci la doctor, in loc sa te repare mai mult te strica… Pe de alta parte, nu toata lumea are taria psihica sa depaseasca anumite momente. Ca sa nu mai spun ca unii nici macar nu realizeaza ce li se intampla sau nu vor sa recunoasca. Acum, ca sa ma dau si eu drept exemplu, eu mi-am prescris singura Xanax. Am avut bun-simt, adica era de 0.25. N-am capatat dependenta. Recunosc ca am cerut ajutor – am prieteni psihologi care m-au consiliat. Apoi, ce mi-am zis? Ia sa fac eu ceva pentru mine, dar si pentru altii. Ce mama dracu’ te poate scoate din cea mai nasoala stare decat un hohot de ras? I-am dat bice cu blogul. Acum nu stiu pentru ceilalti, dar pentru mine a fost si este terapie. Oamenilor le place sa rada si au nevoie de asta, simt asta in raspunsurile lor, de care ma amuz in egala masura, pentru ca cei mai multi dintre noii mei prieteni au un umor fabulos. Xanaxul? Am uitat de el… 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  15. Cred ca starea prietenul tau este des intalnita la omul modern si vindecarea nu sta in medicamente, ci in puterea lui. Cu sprijinul familiei, al prietenilor si eventual ceva terapie motivationala, omul isi poate regasi sensul. Multa incredere si optimism ii doresc! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s