Confesiunea unui prieten

Feeling blue

Nu mai ştiam nimic de mult timp despre el, şi aseară am fost surprinsă să văd că-mi dă un semn de viaţă. E unul dintre primii bloggeri pe care i-am cunoscut şi primul care m-a încurajat, aşa că i-am simţit lipsa multă vreme pe blog. La un moment dat, a dispărut în eter şi m-am întrebat nu o dată ce-o fi cu el. Am aflat… şi, cu voia lui, o să vă împărtăşesc şi vouă. De fapt, el o să vă împărtăşească, fiindcă textul îi aparţine. Din păcate, nu s-a simţit în stare să pună această postare pe blogul lui, decizându-se să-şi păstreze anonimatul, lucru pe care l-am respectat şi eu. Citind, o să înţelegeţi de ce… Mă bucur însă că a făcut pasul ăsta, mai ales că înţeleg prin ce trece, am fost acolo. Un mare thumb up pentru prietenul nostru, care şi-a pus sufletul pe tavă în faţa tuturor, trăgând în acelasi timp un semnal de alarmă cu privire la (deja) un flagel care face tot mai multe victime, în special în rândul tinerilor: depresia. Dar tot el ne oferă şi soluţia – una atât de simplă…

Mă trag dintr-o familie de oameni normali, crescuţi simplu, care mai scapă câte un dezacord sau o înjurătură; care după închiderea fabricilor în care au lucrat s-au luptat cu sistemul şi s-au recalificat, alegând meserii noi, care le-au schimbat destinul la 180 de grade. Nu v-am spus niciodată, dar sunt născut şi crescut într-un cartier de la marginea Bucureştiului, unde colegii mei de şcoală au ajuns în mare parte samsari de maşini sau au abandonat studiul şi acum au nişte joburi mediocre. Orice meserie este lăudabilă, atâta timp cât nu furi, dar parcă puteai mai mult. Acum să nu vă închipuiţi că mă cred miezul din Fanta, pentru că au fost alţii şi mai buni şi au ajuns chiar doctori sau cine ştie ce directori prin pharma cu joburi super bune.

Nu pot să spun că am învăţat vreodată de plăcere, dar de frică am învăţat sau pentru a primi recompensă. Şi acum ţin minte că în clasa a noua ai mei mi-au cumpărat un televizor (cu tub) de la Samsung pentru camera mea. Eram aşa de fericit, încât i-am sunat de la balul bobocilor să le zic că sunt bine şi să îi întreb dacă mi-au luat televizor, pentru că intrasem la un liceu bunicel din Bucureşti. Nici palma peste faţă, încasată în faţa clasei, luată de la mama mea, nu am s-o uit în clasa a 8-a, când profa de română m-a picat că eram atât de prost, încât nu ştiam să conjug sau să declin. Ce pot să spun, sunt crescut într-o familie de oameni duri în aparenţă, dar buni pe dinăuntru. Vă mulţumesc, mamă şi tată! Băiatul de la marginea Bucureştiului a ajuns să fie manager de marketing pe întreaga ţară, şi încă pe una la o corporaţie nemţească! Mulţumesc, doamna profesoară, pentru că m-ai picat şi îţi mulţumesc, mamă, pentru că mi-ai tras o palmă şi m-ai adus cu picioarele pe pământ. Deşi am fost încurajat să fiu puternic, întotdeauna mi s-a spus: „Fiule, dacă ai nevoie de orice, ştii unde să vii, mama şi tata sunt lângă tine, iar tu vei fi copilul nostru până noi nu vom mai fi.”.

Ei bine, dragilor, nu am mai fost, nu mai sunt, dar voi fi puternic! Se pare că, de-a lungul timpului, s-au adunat prea multe şi… am clacat. A fost nevoie de un amalgam de probleme pentru a mă dărâma. Nişte tâmpenii pe la muncă, nişte tâmpenii cu banii, nişte tâmpenii cu viaţa personală, nişte multe tâmpenii, dacă pot spune aşa. Nu am recunoscut până când nu mi-am văzut tatăl, lunea aceasta, şi am stat cu el la o ţigară, timp în care am mai vorbit una-alta. La un moment dat, a pus tata mâna pe mine şi m-a luat în braţe; în acel moment, am reuşit să mă descarc şi să îi spun totul. Tatăl meu lucrează la un spital de psihiatrie… Deci e obişnuit cu astfel de episoade, însă nu să îşi vadă fiul în starea asta… Instant a sunat la serviciu şi m-a programat la o vizită… la un psihiatru. Mi-am şters lacrimile, ne-am strâns mâinile, ne-am îmbrăţişat şi i-am zis că trebuie să îmi continui munca. A doua zi, în timp ce îmi făceam duş, mă tot gândeam… Nu o să mă duc… Dacă mă duc, doctora o să îmi intre în minte, află tot ce vrea şi, dacă îi spune tatei, doar o să îl rănească. Nu, nu mă duc! În fine, îmi termin de spălat corpul care a slăbit 10 kg în ultimul timp, mă îmbrac, pun cheia în contact şi îmi fac în cap un traseu către spital. La un moment dat, îmi spuneam singur: „Nu, o să trag de volan şi nu mă mai duc la spital”, când îmi sună telefonul:

– Alo! Ce faci?

– Bine, tată! Tu?

– Eşti pe drum, da? Te aşteaptă doctorul.

– Ah… La dracu! Îl fac pe tata de căcat dacă nu mă mai duc…

Intru pe poarta spitalului şi mă îndrept către locul cu pricina, unde mă întâlnesc cu tata. Arată foarte relaxat, şi chiar mă prezintă tuturor colegilor lui, fiind mândru. La un moment dat, îl trag de o aripă şi îi zic: “De ce dracu’ te mai lauzi tuturor că sunt fii-tu, că doar nu suntem la pationar aici, vrei să te fac de căcat?”. El arată foarte relaxat şi îmi spune că o să fie bine. Deşi nu e cadavru medical (medic), ştia din start ce am.

– Hai să o scurtăm, că deja e târziu, nu?

Intru în cabinet, mă prezint şi încep din start, în faţa doctoriţei.

“Eu nu mă simt confortabil că sunt aici. Dumneata o să intri în capul meu şi îmi vei pune un diagnostic. Acel diagnostic vreau să fie confidenţial, indiferent de cât de insistent poate fi tata. Am pregătirea de bla bla bla şi voi înţelege totul despre medicaţie şi tratament, dacă va fi cazul. Dacă batem palma pe confidenţialitate, putem discuta.”

Batem palma şi începe interogatoriul. Nu o să exemplific toată discuţia, pentru că nu mă simt confortabil, însă cea care mi-a rămas în minte şi care m-a determinat să scriu postarea asta a fost dacă mai râd şi când am râs ultima oară. I-am răspuns că am râs, că am râs chiar cu poftă acum câteva zile şi chiar weekendul trecut. Diagnosticul nu a fost unul complicat… Depresie moderată. În fine, îmi explică tratamentul şi efectele adverse.
Încep să o întreb eu proactiv:
– Ce şanse sunt să îmi revin, fără tratament?
– Nu prea sunt!
– Dacă le iau, se va observa vreo schimbare în comportamentul meu?
– Nu!
– Eu am nevoie de băiat să meargă, să producă, să gândească, nu vreau să fiu legumă!
– Nu o să fii legumă! Ca efect secundar, o să ai o erecţie prelungită. M-a pufnit râsul instant! :))
În fine, îmi confirmă şi ea că tata intuieşte diagnosticul şi ies din cabinet. El era afară, mă aştepta şi fuma o ţigară. Mă ia în braţe şi îi arăt reţeta şi diagnosticul. Impasibil oarecum, încercând să mă îmbărbăteze, a zis să mă duc la muncă, că are el grijă de acum încolo, eu tot încercând să îi zic: “Să nu-i spui mamei, să nu-i spui mamei!”. Îmi trage o înjurătură şi mă trimite la treabă.
Ai mai râs în ultimul timp? Da, uneori râd cu poftă!
Azi, în drum spre o întâlnire, mă sună Andrei. Eram blocat la Victoriei, în trafic.
– Alo?!
– Ce faci?
– Bine, în drum spre o întâlnire!
– Vrei să te fac să râzi?
– Mmm, da!
– Ştii, a venit Ioana ieri la firmă să ia o maşină, ca să meargă la clientul X.
– Aşa, şi? Ce dracu e aşa de amuzant?
– Păi seara, când vine înapoi la firmă, o văd cam terfelită şi o întreb ce naiba a păţit. Se apucă să-mi povestească: “Am fost la clientul X şi am parcat şi eu lângă bordură”… Mi s-a părut mie ceva cam dubios, că femeile, în general, numai lateral nu parchează, dar am zis că are veleităţi de şoferiţă.
– Aşa, şi?
– Păi, după ce a parcat, şi-a dat ea toculeţul jos din maşină şi, în loc să calce pe bordură, a călcat între pragul maşinii şi bordură, s-a dezechilibrat şi a căzut lată în boscheţi. A venit toată verde înapoi la birou.
– Păi şi a mai fost la întâlnire… aşa… boschetară?
– Da! :))
În clipa aceea, am început să râd cu gura până la urechi, până la epuizare, iar la un moment dat, am pus capul pe volan de râs.
Ştiţi momentul ăla în care te simţi privit? Întorc capul, mă uit la terasa din dreapta şi văd un cuplu ce se amuză copios de felul în care râd, iar bărbatul îşi ridică mâna şi îmi arată semnul de bine, drept răsplată că i-am făcut să râdă. M-a cuprins instantaneu un sentiment de bine şi mi-au făcut ziua mai bună.

 

Sursa foto: http://www.huffingtonpost.com