Ce poate fi mai mişto decât, din când în când, să-ţi iei mâinile de pe viaţa ta aia agitată, să intri pe cruise control şi să uiţi câteva ore de toate grijile? Nimic, vă garantez, mai ales dacă simţi că eşti pe cale să clachezi. La începutul săptămânii, se pare că cineva, acolo Sus, s-a milostivit de mine şi mi-a schimbat traiectoria exact când mă aşteptam mai puţin.
— Alo, ce faci, Miţi?
Din fericire, n-am apucat să spun, oricum nu era nimic interesant.
— Ce-ai zice tu dacă ne-am vedea şi cu Vali, şi-am sta şi noi la taclale, la o cafea, ca fetele?
— Aaaaaaa, păi…
— Perfect! La 2.15 ne întâlnim la mall, la parter, toate trei! Hai că pe ea n-ai mai văzut-o de… Doamne, câţi ani sunt? 20?
Mai zi ceva dacă mai poţi!
O oră mai târziu, eram toate trei pe terasa mall-ului şi ne complimentam reciproc.
— Doamne, Oana, nu ne-am mai văzut de o veşnicie! Eşti neschimbată, să ştii!
— Şi voi la fel!
După aia, ne-am aşezat la o masă şi fetele şi-au scos ochelarii. Una – trei perechi, cealaltă două – unii peste alţii. Eu eram oricum un caz pierdut, aşa că mi s-a citit meniul.
— Zi mai tare, că n-aud prea bine cu urechea dreaptă şi mă înnebuneşte şi muzica asta!
— Poftim?
— Zic n-aud bine cu…
— Aaaaa, eu n-aud bine cu dreapta! Da’ muzica asta o aud, să dea naiba! Ia să mă duc eu să fac puţină ordine pe-aici!
Zece minute mai târziu şi 30 de decibeli mai puţin, am reuşit să ne înţelegem, ajutate din plin şi de limbajul mimico-gestual. Mi-am ascultat prietenele, cu gura căscată, povestind cum au reuşit în viaţă, rugându-mă să nu-mi vină rândul, dar…
— Şi tu ce-ai mai făcut în anii ăştia, Miţi?
Mă gândeam cu disperare că, dacă vorbesc normal, o să-mi ia 30 de secunde, aşa că m-am decis să mai lungesc puţin cuvintele, în speranţa că voi împuşca măcar un minut. Înainte, am luat o gură de apă şi, spre marele meu noroc, m-am înecat. Am depăşit momentul, fiindcă discuţia a alunecat spre alte subiecte. În cele din urmă, m-am gândit că aş putea totuşi să mă laud cu ceva, aşa că mi-am scos la iveală tot arsenalul de boli, unde, credeam eu, sunt imbatabilă. Na, că nu mi-a ieşit nici la faza asta! Orice-aş fi avut, fetele avuseseră ceva de trei ori mai nasol şi, la naiba, nici nu se plângeau!
Într-un final, am ajuns la concluzia că suntem chioare, cocoşate, şchioape, grase… dar cu un chef de viaţă mamă-mamă! Am făcut haz de necaz şi am râs cu gurile până la urechi, de noi şi de alţii, spre uimirea unor fătuce de vreo douăzeci şi ceva de anişori, care sugeau cu tristeţe din două limonade, fără să vorbească între ele. Dar aşa e la 20 de ani, nu realizezi că acuşica o să ai 40 şi nu e vreme de posomoreală…
Totul a decurs OK până la mâncare…
— Miţi, hai că exagerezi cu dieta aia a ta! Trebuie să mănânci ceva, nu mă lăsa singură!
— Gabi, nu vreau, ştii bine că mă ţin de regimul meu! Am mâncat deja la job…
— Nici nu discut! Uite, măcar o salată! Ştii că madam aia… nutriţionista zice că poţi să mănânci chiar şi o îngheţată la o masă, însă doar atât. Hai că n-o fi foc!
Am mâncat, ce era să fac? Un sfert de oră mai târziu, eram ca un şarpe boa, că, na, salata te umflă. Prietena mea însă nu s-a declarat mulţumită.
— Fetelor, ştiţi ce? Eu aş mânca o îngheţată… Ce ziceţi?
— Gabi, păi ţi-am făcut plăcerea şi am mâncat o salată. Acum nu mai pot mânca şi îngheţată. N-ai zis tu că la o masă poţi mânca o îngheţată şi atât?!
— Aşa am zis şi aşa o să facem!
Zece minute mai târziu, mâncam îngheţată, la altă masă, într-o cafenea alăturată, şi vorbeam despre bărbaţi.
P.S. Cu fetele astea grozave alături am trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii mele, pe vremea când lucram la România liberă. Ne-am tocit împreună coatele şi creierii, dar a fost una din cele mai frumoase experienţe ale vieţii mele. Acolo am învăţat meserie, am învăţat ce înseamnă altruismul, empatia şi spiritul de echipă. Am fost o familie, şi trecerea timpului nu a schimbat asta. La un moment dat, recunoşteam că sunt două cuvinte pe care nu le rostesc aproape niciodată, că, în anumite situaţii, mi se pare că sunt prea mult, dar o să le spun acum, din tot sufletul: Vă iubesc, fetelor!
Sursa foto: pinterest.com
Minunat! Ce poate fi mai minunat??? Bravo fetelor!!! Se pare că importantă este clipa, nu veacul. Te îmbrăţişez Oana, ca de fiecare dată, cu aproape fiecare articol, mă regăsesc şi trăiesc. Îţi mulţumesc pentru că exişti şi pentru că ştii să exprimi în cuvinte ceea ce mulţi dintre noi simţim dar nu suntem în stare să edităm.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Si eu iti multumesc, Nina, si te imbratisez din suflet! N-as exista fara voi… 🙂
ApreciazăApreciază
M-ai emoţionat. Iar!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uite cât de frumooos! :3
Aşa da. Bravo vouă.
Cert e că şi eu când ies, fac pe dracu în patru pentru a vorbi şi a râde într-una. Ieşisem aseară cu iubitul pe faleză şi dintr-o sută de oameni, 3 sferturi căutau pokemoni. Şi nu erau numai copii de 13-18 ani; erau şi persoane în toată firea. Cu jumătate de faţă râdeam, cu cealaltă jumătate plângeam. Văd tineri stând la terase numai cu nasul în telefon.
Eu dacă vreau să văd cât e ceasul, mă uit la cel de la mână. În rest, o poză, un mesaj scurt şi ajung acasă cu 5% baterie mai puţin.
Oamenii nu prea mai ştiu să comunice face to face, nu?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Diana dragă, cu tine, cu mine și cu alții ca noi încă nu e totul pierdut, n-o să moară conversația. 😊 În septembrie o să fim mai tari ca pokemonii, fiindcă o să ne vedem iar, face to face, toți prietenii. 😊
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Să vezi atuncea râsete şi voie bună! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Exista persoane în viata noastra cotidiana,care ne-au marcat într-un fel sau altul traiectoria vietii,printr-un cuvânt,un gest,o întâmplare,care,chiar dupa zeci de ani de absentza,sa ne imbarce în ‘trenul vietii’ într-o calatorie spatio-temporala,învingând sensul ireversibil al scurgerii timpului.E minunat sa-i întâlnesti,sa împartasesti momente de bucurii,uneori chiar devenind copii…:)
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Asa e, Iosif! Am avut noroc sa cunosc multi oameni de isprava, oameni cu a caror prietenie ma mandresc. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dă-i dracului de pokemoni! Sunt atâtea de văzut cu ochiul liber!
Şi parol că pot să te alerg juma de oraş fără să am nevoie de telefon.
Cât despre îngheţată, asta nu se pune, e terapeutică.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Pokemoni? Ce sunt aia? 😀 Vezi de treaba, e doar o moda care o sa dispara ca atatea altele! Inghetata, nu! 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pai si la un pahar de bere (cu lamaie, evident!) n-ati mai ajuns? Ca trebuia sa vorbiti putin si de situatia geo-politica si de lovitura de stat din Turcia…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
A meritat să te sacrifici cu salata și înghețata! Eu aș mânca și un pui fript pentru o așa revedere! 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Să știi că a meritat, Petru! Plus că la o așa înghețată (ai văzut poza pe fb) nu poate rezista nimeni. 😊
Puiul fript e perfect de regim. 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ne vedem in septembrie. Sa dea al de sus sa te vad fara mojito in pahar….. ca ai pus-o :)))))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cati, cum fără mojito? Așa ceva nu există! 😃
ApreciazăApreciază
Bravo, fetelor! ☺☺☺
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Sărut mâna, draga Oana. Foarte faine aceste întâlniri. Mai ales când revezi persoane dragi după multă vreme. Nici dieta nu mai contează, fata de bucuria revederii. Iar de „lăudat”… fiecare le are pe ale lui, bune și rele, câte a strâns în anii ăștia. Timpul nu iartă pe nimeni.
Numai bine si o săptămână frumoasă! 😊
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ce e cel mai important ai sintetizat la sfârşit. Aşa că zic şi io ca fetele alea „te iubesc de nu mai pot!”. Ce dacă… , doar o dată, ce dacă… , doar aşa… , tot aşa! Cu puţin noroc, în toamnă, a doua oară! MULŢI PUPICI !!!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Si eu pe tine! ❤ Abia astept sa ne revedem! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Revederile cu oamenii dragi din viata noastra sunt intotdeauna un prilej de mare bucurie, de intoarcere in timp si de reimprospatare a celor mai frumoase amintiri comune… ❤ E musai sa o faceti cat mai des, si, in asemenea momente frumoase… la naiba cu dieta! 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Asa e, Luminita, avem o multime de amintiri faine impreuna. Acum, daca stau bine sa ma gandesc, nici macar amintirile urate de-atunci nu mi se mai apar atat de groaznice… 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Adevărul e că, indiferent cît de des sau de rar îţi întîlneşti prietenii- mai ales cei de prin tinereţuri- doar alături de ei poţi să vorbeşti sau să taci cu veselie, cu bucurie şi fără nici o grijă.
Felicitări şi să mai fie!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Multumesc si la noi toti sa fie! 🙂
ApreciazăApreciază
Săru’mîna!
Ar mai fi ceva de precizat.
Cînd zic tinereţuri, nu mă refer la, în urmă cu zeci de ani.Poate fi şi doi ani, cum e pentru mine care deja am sărit coarda de 6, iar cu doi ani în urmă eram încă ” tînăr ” cu 5 la prefix.
Deci,…întîlniri cît mai dese, că sînt mai bune ca orice terapie medicală.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Asa-i, sa stii. Crede-ma, abia astept sa ne intalnim din nou in septembrie noi, prietenii din blogosfera (cine stie, poate te nimeresti prin Bucuresti). Am fost cea mai pestrita gasca, dar in sensul bun, plus ca varstele noastre aveau la prefix 2, 3, 4, si 5 (cel putin). 🙂 Dar tocmai in asta a constat farmecul intalnirii – indiferent de varsta, pasiunea pentru scris ne-a apropiat mai mult decat mi-am imaginat. Vorba ta, terapie curata!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Povestea are așa mult tonus și m-a binedispus, cred, pentru toată săptămâna. O singură nelămurire am: cum să aflu mai multe date despre acele „fătuce de vreo douăzeci şi ceva de anişori, care sugeau cu tristeţe din două limonade”?!? Așa-s de sensibil când aud de persoane triste… și de astfel de verbe…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ma gandeam eu ca esti sensibil, Serbane. 😉 Sa inteleg ca ai dori sa le oferi umarul tau, sa-si planga tristetea… Pe-alea doua cu siguranta nu le mai gasim, da’ nu-i bai, acum toate fetiscanele astea care umbla cate doua asa arata – usor dezamagite, cu buzita inferioara rasfranta… Ce sa mai, o sa-ti ocupi timpul pana la sfarsitul vietii. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E frumos să-ți aduci aminte de vremurile petrecute prin redacție, cu ședințele alea periodice – la noi erau lunare, dar la RL cred că erau zilnice – cu pizzele și cafelele, cu frenezia căutării subiectelor, cu mormăielile în barbă în căutarea titlurilor, cu deadline-urile care veneau tot timpul prea devreme, BT-ul de la SGR; cu satisfacția de a-ți vedea materialul pe print, cu atâtea altele pe care doar în presă le poți găsi.
Nu știu cum e presa acum, dar cu 16-17 ani în urmă, era ceva deosebit.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Sa stii ca a fost ceva deosebit, in pofida celor trei deadline-uri pe zi (ziarul la zi, cel in pregatire si editia), acum singura noastra grija e daca mai suntem si maine… 😦
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Felicitari pentru postare
iar de nu-i cu suparare,
si EU va IUBESC tare
pe toate care-ati fost la sarbatoare !!! 🙂 🙂 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Iti multumesc, Oana draga, pentru felul minunat în care ai redat aceasta revedere.
Te iubesc! ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Si eu, V.! ❤
ApreciazăApreciază