Să moară duşmanii mei!

Albastrul necuprins al mării îngemănat cu portocaliul de foc al soarelui ce se stinge în valuri… Like! Măreţia munţilor şi delicateţea florilor de colţ… Like! Şoseaua ca un şarpe uriaş ce dă să se ascundă în adâncurile unui lac de câmpie… Like! Gigel şi Maricica pe litoral, în costume de baie, la “împinge tava”, cu beri în mână şi muştar pe barbie… Like! Mare, munte, deal, câmpie, la mamaie în curte sau la grătar pe marginea şanţului, toată lumea îşi aruncă amintirile de vacanţă pe facebook, iar eu, probabil singura cre(ş)tină din lumea virtuală şi reală care n-a pupat concediu încă, sunt acolo să-mi arăt admiraţia faţă de semenii mei ceva mai norocoşi. Stau pe întuneric, cu laptopul în braţe, şi mă uit la alţii cum se distrează. Ah, nu, că altfel am ce face, chiar nu mă plictisesc. Din când în când, aplaud în rafale, mai lungi sau mai scurte. Îngrijorată cu privire la cantitatea de oxigen care îmi populează mansarda, maică-mea mă strigă din dormitor, convinsă că m-am zărghit de tot:

— Ce faci, dragă, acolo?

— Uite, mă războiesc cu, cu… Ai naibii paraziţi, sufletul mi l-aţi mâncat! Sper să crăpaţi în chinuri, bestiilor!

— Eu când ţi-am zis că n-ai votat pe cine trebuia, nu m-ai crezut! Uite că acum ai ajuns la vorba mea…

— Mamă, ce tot spui acolo? Despre ce vorbeşti?!

— Cum despre ce? Te faci că nu…

Nu aud mai departe, o zbughesc spre bucătărie şi, din trei lovituri, îmi desăvârşesc opera. În palma mea zace ea, molia, parazitul naibii! Cum spuneam, în timp ce toată lumea se relaxează la munte şi la mare, eu, neobosită, strivesc molii. E un job full time. În prima săptămână, nici n-am băgat de seamă, în a doua deja m-am impacientat, chestiile alea se înmulţeau văzând cu ochii, în a treia paranoia a pus stăpânire pe mine şi am început să trăiesc cu impresia că mi le “plantează” cineva în cămară, iar în a patra le-am declarat război total… Am cumpărat toate spreiurile existente pe piaţă – nimic! Am încercat cu aspiratorul – nimic! În ultima fază, mi-am achiziţionat capcane din alea cu lipici, dar chestia asta a început să mă îngrijoreze, fiindcă începusem să stau cu orele, ca o psihopată, să mă uit la ele cum se zbat; eram pe cale să devin un fel de Hanibal Lecter al lepidopterelor… Disperată, mi-am zis că trebuie să elimin cauza, nu efectul, aşa că, încet-încet, am îndepărtat din cămară orice sursă potenţială de hrană.

Cămara mea e goală, iar în frigider am numai conserve. Nu mai gătesc, pentru că nu mai am nici măcar un fir de ceapă şi un bob de orez. Mâncăm doar semipreparate şi duc gunoiul din oră în oră. Cu toate astea, moliile sunt tot acolo. Acum, una din două: astea ori halesc chiştoace de Sobranie, ori mă halesc pe mine… Mă tem că va dura o vreme.

Partea bună e că, de când nu mai am grija gătitului, chiar mă simt ca în vacanţă. Cu ocazia asta, mi-am făcut şi două selfie-uri foarte reuşite pentru facebook, să vadă lumea că şi eu am o viaţă mişto! Luate din unghiul potrivit, se vede atâta clorofilă în fundal, încât poţi să juri că sunt la ţară, nu în spatele perdelei din sufragerie. În fiecare zi, fac câte un picnic în balcon şi mănânc conserve. Când nu se aude tramvaiul, e ca la munte… Mă bate gândul să ridic şi un cort. Azi, de exemplu, mi-am desfăcut o cutie de paté de ficat. O mănânc cu linguriţa şi cu… gretoşag. Pâine n-am, că atrage moliile…

Mă sună o prietenă. Îi povestesc tot coşmarul prin care trec, dar nu pare deloc impresionată.

— Aaaaa, păi astea sunt probleme, fetiţă? Toată lumea are molii!

— Da, mersi de încurajare! Mă simt mult mai liniştită ştiind că suferă şi alţii!

— Auzi, dar în şifoniere ai?

— Doamne fereşte! Muscă-ţi limba! Din fericire, le place doar în cămară…

— Vezi?! Mai bine să-ţi mănânce orezul decât paltonul… Dar nu de asta te-am sunat, am veşti de veşti! Voiam să-ţi spun că mă mărit cu mi amore ăla al meu mai vechi… Ştii tu, ăla care-mi spunea…

— Dacă zici mi moglie, te trăsnesc!