Clientul nostru, fraierul nostru!

Luni, ora 18, treizeci şi multe grade. Uit că la staţia de metrou Unirii se fac reparaţii de zor şi că nu mai merge scara rulantă, aşa că urc scările resemnată. Ajung sus cu picioarele tremurânde şi lac de apă. Merg în virtutea inerţiei, lumea mă împinge în toate direcţiile, aşa că renunţ şi mă las luată de val. Intrăm cu toţii în primul magazin ieşit în cale. Nu ştiu de ce, dar bănuiesc că datorită aerului condiţionat. În scurt timp, realizez că m-am înşelat… Toţi ceilalţi au un scop precis – reducerile. E o viermuială mai ceva ca-n borcanele cu hrană vie pentru peşti şi, orice aş face, sunt obligată să păstrez sensul de deplasare. Mă gândesc că, dacă tot am ajuns acolo, mi-ar prinde bine o pereche de espadrile, dar slabe speranţe să ajung la ele în următoarele cinci minute. Între timp, mă uit în jur. Clar, magazinul ăsta este supraestimat, nu văd decât nişte cârpiţe la preţuri excesiv de piperate şi-mi mormăi în barbă că pe unele nu le-aş purta nici plătită. Dar ce ştiu eu? Eu nu sunt fashionistă, n-am gusturi şi, sinceră să fiu, nici bani să dau pe boarfe de unică folosinţă, fiindcă nu par să reziste mai mult de atât. Da’ las’ că de asta se ocupă doamnele din jurul meu, care, în pofida aparenţei delicate, acţionează după principiul “şi mâna greblă se făcu”. Frăţioare, e bătaie pe haine! Pot să jur că am auzit şi un “dă-te din calea mea, fă!”. Transpirate, ciufulite, cu hainele în dezordine, cu rimelul şi cu fondul de ten căzute, dar cu zeci de umeraşe cu haine în braţe, fostele doamne se îndreaptă victorioase spre cabinele de probă.

Prind un moment prielnic şi mă îndrept spre zona de încălţăminte. Rămân mască în faţa generoasei oferte de pantofi de… mort. Mă uit la puzderia de muşamale cu tocuri butucănoase şi cu preţuri de pantofi de designer. Mă rog, acum sunt reduse, dar nu le-aş purta nici gratis. Într-un colţ, aruncate, găsesc nişte espadrile cu aspect decent şi citesc preţul. 20 de lei. “Aşa mai veniţi de-acasă, băieţi, că nimic de aici nu face mai mult!”, mă gândesc. Mă duc să le probez. Îmi ia cinci minute până să găsesc un loc. Când mă uit în jur, mi se face rău. Peste tot, aruncaţi în devălmăşie şi călcaţi în picioare, pantofi probaţi. Zânele care i-au încercat nu s-au obosit să-i ducă la loc, doar de aia există slugi. Dar probabil că vizita lor într-un astfel de loc a fost doar o întâmplare, o rătăcire, probabil că, altfel, ele cumpără doar Louboutin şi Manolo Blahnik, iar prin magazinele alea vânzătorii le încalţă, le descalţă şi le şi…

În fine, exact înainte de a-i înfige în cap unei dudui din astea tocurile de la pantofii aruncaţi cât colo, fără jenă, în faţa mea, atenţia mi-a fost distrasă de altceva – espadrilele mele nu aveau şireturi! Cineva le înhăţase, că, na, ce bucurie îţi mai poate rămâne dacă eşti cleptoman când acum până şi batistele au sisteme de siguranţă? Acum nu o pereche de şireturi m-a făcut pe mine, dar era frustrantă situaţia în sine…

Mă duc la bodyguard şi-l întreb cui pot să mă adresez. Plec de lângă el convinsă că, de fapt, am vorbit cu un manechin de haine (n-ar fi fost prima oară). Ajung la casă. Toată lumea se uită urât la mine. Le explic că nu pot sta la coada aia infernală doar ca să pun o întrebare. Tânărul de la casă se uită la mine cu o privire la fel de expresivă ca a unui crap plutitor prin oala cu ciorbă. Dă din umeri…

— Staţi puţin, să ne înţelegem! Cum adică nu aveţi ce face? Luaţi o pereche de şireturi de la espadrilele de pe manechin şi se rezolvă. Aveţi chiar două manechine…

— Aaaaaaa, aşa ceva nu se poate!

— Dar să le vindeţi pe astea aşa se poate?

Dă din umeri de trei ori şi-i atrage atenţia colegei lui. Aia se uită la mine ca la un caz pierdut. Îi explic acelaşi lucru. Nuuuuu, aşa ceva nu se poate! Mă pasează unei alte colege.

— Nu ştiu ce să faceţi…

— Auziţi, dar dacă pur şi simplu le luam de la o altă pereche cu şireturi şi-ar fi dat cineva seama? Vreau să vorbesc cu cineva care poate lua o decizie!

Dă din umeri. Cred că treaba asta face parte din trainingul lor, că prea s-au mişcat cu talent toţi trei. Până la urmă, cheamă pe altcineva. Îi explic pentru a patra oară ce am păţit. Pentru a cincea, dacă pun la socoteală şi bodyguardul. Ce credeţi că face? Exact! Dă din umeri. Sunt siderată. Băi nene, vorbim despre o amărâtă de pereche de şireturi, nu e ca şi cum ai prinsă de mână valiza cu codurile nucleare şi trebuie să decizi soarta omenirii!

În sfârşit, pare că a înţeles. Mergem la raionul de pantofi. Scoate nişte şireturi de la nişte pantofi oarecare şi mi le îmbrobodeşte acolo. Nu-mi vine să cred! Evident că sunt prea mici, dar le iau aşa, numai de-a naibii. Plec râzând în hohote din magazin. Am în pungă nişte espadrile cu şireturi prea mici, iar în raft au rămas nişte pantofi pe care nu-i va lua nimeni aşa, fără şireturi. Nişte pantofi mai scumpi. În schimb, cele două manechine se vor bucura de espadrile cu şiret până la finele sezonului…

Oameni buni, profit de ocazie şi las scris: Dacă se întâmplă să mor în viitorul apropiat, un singur lucru îmi doresc – să nu lăsaţi pe nimeni să mă încalţe şi să mă îmbrace de la H&M!