La mari, la soari, fetiţili sunt…

Cineva m-a întrebat de curând dacă mi-ar plăcea să stau la mare. Am răspuns fără ezitare: NU! Iubesc marea, dar şi mai mult iubesc să mi se facă dor de ea. Îmi place aşteptarea, îmi place să mă gândesc la momentul revederii, ăla invariabil cu lacrimi în ochi, să-l anticipez şi să frisonez de nerăbdare. Şi am de frisonat, nu glumă, fiindcă neam de neamul meu n-o să mai pună piciorul pe litoral în plin sezon. Ultima oară asta s-a întâmplat acum vreo opt ani, dar amintirile vor fi veşnice şi cred că o să le public cândva pe toate, într-un memorial al durerii. Nu mă pot plânge prea mult însă, fiindcă iniţiativa de a merge pe litoral la mijlocul lunii iulie a fost a mea, aşadar…

Trec peste momentele plictisitoare, care implică făcutul bagajelor, drumul, cazarea, şi intru direct în miezul acţiunii: Plaja din Neptun, ora 10 dimineaţa. Populaţie, câtă frunză, câtă iarbă… Acum ar urma un firesc “ne-am întins cearşafurile”, dar nu, asta nu s-a întâmplat, fiindcă n-aveam unde. Am făcut plajă fix 30 de minute, în picioare, cu prosoapele pe umeri, după care am conchis că era suficient pentru prima zi şi am plecat. Seara, am ieşit să ne plimbăm şi să mâncăm. Unde? În centru. Noi şi toţi aia de pe plajă. N-a fost prea stresant, m-am simţit exact ca în pasajul de metrou de la Unirii la o oră de vârf, doar că avansam mult mai încet. În sfertul ăla de oră în care am parcurs 20 de metri mi s-a făcut foame. Mi-am luat un porumb copt… Peste fix 45 de minute, ajunseserăm aproape de bazar. Oare ce căutam acolo? Oricum, îmi trecuse foamea, iar mesele la restaurante erau ocupate. Bănuiesc că ăia erau acolo din sezonul trecut, altfel nu-mi explic… Ne-am întors în acelaşi ritm impus de gloată, căscând gura la toate tarabele, că tot n-aveam încotro. Când am ajuns la hotel, mi-am desfăşurat pe noptieră achiziţiile: un kurtos kalacs, două gogoşi cu ciocolată, trei scoici prin care se aude marea, un căţel şi o girafă din baloane, o cană imprimată în care eram frumoşi de nu se poate (aşa ne-a garantat comerciantul) şi o aspră de baie. Înainte de a cădea lată, am mai apucat să aud: “În viaţa vieţilor mele nu mai vin la mare, să mă calc cu plebea în picioare, în iulie!”. Mi-am zis cu speranţă că a doua zi va fi una mai bună. Şi ar fi fost, dacă nu mi s-ar fi dat trezirea la 6.30. N-am comentat, înţelesesem raţiunea acestui act samavolnic – trebuia să prindem loc pe plajă.

La 7.30, cu ochii bulbucaţi de nesomn, îmi întindeam cearşaful pe nisip. Lăfăială, nene! Eram doar vreo 200 pe plajă. Pe la 9.30, presimţind primejdia, m-am întins pe spate şi am închis ochii, măcar să nu mai văd. Când am întins mâna şi am dat peste un papuc care nu era al meu, am realizat că fuseserăm cotropiţi. Curând, mi-a trecut prin cap că sintagma Basarabia, pământ românesc era, de fapt, invers. Lângă mine, se aşezaseră, de ceva vreme, Olga, Tatiana, Serghei, Mihail şi tot neamul lor neadormit. Cu cort, colaci, saltele, mingi, găletuşe. Copiii, doi la număr, aveau nume de sfinţi: Anton şi Ecaterina. Aveam să realizez în scurt timp că doar numele erau de sfinţi…

Cumva am simţit ce avea să urmeze, aşa că am lăsat cartea deoparte, sperând totuşi că faptul că citeam Conjuraţia imbecililor n-a fost un semn. Întâi şi-au scos punguţili cu seminţi, după care au trecut la bârfă. În 30 de minuti, ştiam tot: cum o chicat pi buşi Olga când i-o spus Serghei că o duşi la mari, cum au oprit ei la o badîga şi au mâncat şolduri di pui cu barabuli batuşiti şi pe urmă au pierdut orientirovca… Apoi şi-au admirat reciproc costumele de baie şi Olga a stuchit-o pi Tatiana să n-o dioachi, că aşa un tîţo derjateli şi un slip cât un ţâmburuc nu mai văzusi.

De copii uitasem, ce ghinion! Când nu urlau ca din gură de şarpe, aveau mâinile ocupate, ceea ce, aveam să constat, era mult mai rău. În următoarea oră, am primit trei mingi în plină figură, două găletuşe de nisip pe picioare (şi abia mă dădusem cu cremă!), o stropeală pe cinste cu pistolul cu apă şi un crab în papuci. Spre deosebire de tata-Serghei, am scăpat ieftin, ăluia îi băgaseră o meduză în chiloţi. Uăi, ce-au mai râs fetili. “Şi ti beleşti la mini aşa, fă?”, s-a enervat Serghei. În momentul în care Olga i-a zis că “miduzî la miduzî traji”, s-a pornit iureşu’. Ne-a salvat pe toţi Anton, care a început să urle că ieşise cu grosu. Preţ de câteva momente am sperat că grosu era cu G mare şi că era numele câinelui familiei, dar nu… Au început cu toţii să râdă de el şi să-i strige “cîcăşiosu’-cîcăşiosu’”, după care… a început să pută. În momentul ăla, m-am ridicat, mi-am scuturat nisipul din cliloţi şi am zis: “Hai, că nu mai pooooot!”. Din stânga mea s-a auzit: “Uăi, Oano, te pomeni că te-ai zaibit? Nu plecăm nicăirea, acia stăm pân’ ţi-o treci di mari în luna lui cuptior”.

Şi-aşa a fost. Cât am mai stat la mare, Olga & co. ne-au luat ca punct de reper pe plajă, aşa că ne-am bucurat de compania lor aproape tot sejurul. Au plecat cu o zi mai devreme, şi atunci, mai nene, m-am lăfăit, m-am simţit ca o sirenă sau, cum ar fi spus prietenii mei de peste Prut, ca o curvî di mari… În ziua aia mi-am făcut alţi prieteni, din Craiova, dar cum fuse şi ce făcui o să vă povestesc cu altă ocazie…