Fiecare cu pokemonii lui

Probabil că, dacă noul joc care a înnebunit planeta nu s-ar fi numit Pokemon Go, aş fi fost acum printre împătimiţii lui. Doar că pe mine, întruparea procrastinării, acel Go nu m-a atras din start. Cum? Asta presupune să ies din casă, să alerg de nebună de colo-colo, să fac mişcare doar aşa ca să prind nişte chestii virtuale sub formă de maimuţoi galbeni? Niciodată! Uite ce bine stau eu în fotoliu, cu laptopul în braţe, cu ţigara şi cafeaua în stânga, cu o ciocolată în dreapta, şi fac o plimbare virtuală într-un magazin virtual, de unde fac cumpărături virtuale, pe care le adaug într-un coş virtual… Apoi, fac o plimbare virtuală prin Tenerife şi, tocmai când mă gândesc ce noroc a dat peste mine să mă relaxez prin ţinutul veşnicei primăveri, sunt trezită brusc din visare… Doar dacă nu o luasem şi pe maică-mea în Tenerife, dar se pare că nu…

— Ce faci, dragă, aici? E a treia oară când te strig!

Mă dezmeticesc cu greu.

— Da, mama, ce s-a întâmplat?

— Auzi, ia zi-mi şi mie ce sunt pokemonii, că m-au înnebunit ăştia cu ei la ştiri şi zău dacă înţeleg ceva. După ce aleargă lumea asta de nebună aşa, că văd că s-au petrecut tot felul de accidente?!

Ei, poftim! Apucă-te, Oano, şi explică-i unei doamne respectabile, de 82 de ani, aşa ceva…

După vreo cinci minute, mă întrerupe.

— Deci, din câte înţeleg eu, maimuţoii ăştia mici şi galbeni de fapt nu există, sunt nişte chestii virtuale, ei apar doar pe telefoanele alea ale voastre şmechere. Chiar nu înţeleg ce rost are să alergi după nişte… himere. Să nu spui că joci şi tu aşa ceva!

— Ba bine că nu! Toţi alergăm după himere, inclusiv tu!

S-a uitat la mine cu îngrijorare.

— Cum adică şi eu?

— Uite-aşa bine! Pokemonii ăştia încep să apară aşa cam pe la vârsta de 3-4 ani. Atunci e cel mai mişto, fiindcă îi vezi şi vorbeşti cu ei. Tot atunci le dai şi nume: Zâna Măseluţă, Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşte. Pe urmă, din păcate, creşti şi începi să pierzi semnalu’. Nu-i mai vezi, dar începi să alergi după ei.

— Să alergi după…

— Da, da, să alergi după ei! Ăla pe care-l urmăreşti cel puţin 10 ani e un fel de “must have”. Dacă te duce capul şi pe părinţi buzunarele să-ţi plătească meditaţiile, mai alergi doi ani după el, pe acelaşi drum. Dacă l-ai prins şi p-ăla, s-ar putea să vrei să treci la următoru’, dar asta mai durează între 3 şi 5 ani, iar dacă ai GPS-u’ bun, poţi chiar să traversezi oceanu’. Mai multe nu ştiu despre asta, că nu s-a mai întors nimeni de-acolo.

— Şi dacă nu?

— Dacă nu, îţi limitezi aria de căutare şi te mulţumeşti cu un pokemon mai amărăştean, pe care-l urmăreşti zilnic de la 9 la 5 într-un open space, prin vreo corporaţie. Mai există şi varianta 8-20, pentru ambiţioşi, dar şi cea de urmărire în aer liber, zisă şi flyer style. Cel mai greu de prins e pokemonu’ ăla sfrijit care apare pe card doar o dată pe lună, uneori o dată la trei luni, iar a doua zi se şi evaporă, al naibii!

— Încep să înţeleg…

— Aşa, deci după ce ţi-a intrat chestia asta în sânge, nu te mai poţi lăsa de ea. Fugi zi-lumină după pokemonii din capul tău, şi ăştia n-au linişte niciodată. Te aleargă prin mall-uri, prin supermarketuri, prin bănci, prin biserici, prin tribunale, prin spitale, prin cimitire… Din pricina lor ajungi să munceşti ca un negru pe plantaţie, să faci credite, ipoteci, să-ţi vinzi un rinichi ca să-i urmăreşti pe la vreun all inclusive prin Turcia… Ştiu vreo câteva persoane care din cauza asta şi-au pus de trei ori pirostriile şi au aplicat tot de atâtea ori la prima casă. Pe scurt, cam asta e cu pokemonii personali. În comparatie cu asta, jocul e mult mai… soft, aşa că de ce ne-ar speria?

— Auzi, dacă stau bine şi mă gândesc, cred că jocul ăsta nu e chiar aşa de rău; până la urmă, e mai bine să alergi de plăcere, şi nu de nevoie.

— Aşa ziceam şi eu… Depinde doar cum priveşti lucrurile.

Oarecum edificată, maică-mea a dat să plece la ea în cameră. Înainte de asta însă, a concluzionat:

— Auzi, dragă, tu mai stai mult în casă aşa, nemişcată? Tu te uiţi la tine că eşti galbenă că lămâia? Ai început să semeni cu un pokemon d’ăla. Vrei să mă trezesc, Doamne fereşte!, că-l aduce pe vreunu’ GPS-u’ p-aci şi ne sparge uşa?!