Cică viaţa începe la 40 de anişori. Nu zău?!

Dacă m-ar întreba careva, dar cine să mă bage pe mine în seamă?, după părerea mea, viaţa începe exact în momentul în care te decizi să trăieşti. Punct! Fie că asta se întâmplă la 20, la 40, la 60 de ani sau pe patul de moarte… O să mă întrebaţi ce mi-a venit. În ultima vreme, sunt pur şi simplu asfixiată de o avalanşă de articole pline de poze şi sfaturi motivaţionale emanate din puţul gândirii (unul de mică adâncime), toate cu unicul scop de a-mi arăta mie ce binecuvântare e să fii femeie şi să ai 40+. Iniţial, am crezut că e aşa un fel de campanie feministă naţională, ba chiar mondială aş putea spune, menită să pună în valoare femeia “coaptă”. După o vreme, mi-am dat seama că adevăratul motiv e unul cât se poate de simplu… Divele noastre absolute, vedetele şi vedetuţele de carton, alea care au ţinut prima pagină a ziarelor şi a revistelor glossy decenii de-a rândul, încep să bată jumătatea de secol, şi-atunci e musai să se reinventeze. Chestia paradoxală e că ele întâi au devenit vedete şi abia apoi şi-au descoperit talentele, dar ce contează, atâta timp cât ne fac şi pe noi părtaşi la fabuloasa lor experienţă de viaţă? Aşa am ajuns să ne bucurăm de sfaturile lor în materie de modă, cooking, nutriţie, sex, parenting, toate avizate. Avizate de alte tute, care le ţin isonul.

Pe scurt, ce-am aflat eu în ultima vreme şi ar trebui să ştiţi şi voi, că acuş vine vârsta aia frumoasă:

– Viaţa începe la 40 de ani. Cu siguranţă, dacă până atunci ai fost în comă.

 – La 40 + treaba noastră, suntem mai frumoase şi mai deştepte ca la 20. Chestia asta cică vine din interior. Fetili, acu’ n-aş vrea să dezamăgesc pe nimeni, dar dacă eşti proastă şi urâtă la 20 nu te faci bine la 40.

– Bărbaţii preferă femeile mature, fiindcă sunt mai experimentate, mai lipsite de prejudecăţi şi nu fac nici figuri de Buftea. Vă rog să-mi daţi un singur exemplu de bărbat care şi-a lăsat nevasta/iubita, din amor ghebos, pentru una mai bătrână. Paradoxal, bărbaţii, cu cât înaintează în vârstă, cu atât le fug ochii mai tare după puicuţe. Puicuţe pe care unii şi le şi adjudecă, dar asta, vorba unei prietene, nu pentru că-i ajută “ciucurelul”, ci portofelul. (Evident, persoanele de faţă se exclud.)

– După 40 de ani, poţi să arăţi mai bine ca la 20. Ţinând cont de faptul că legile gravitaţiei sunt aceleaşi pentru toţi, asta e imposibil. Iar dacă apelezi la cuţit, la un moment dat tot o să te trezeşti cu buricul pe post de gropiţă în bărbie…

– Cu puţin fard şi în lumina potrivită, arăţi ca în prima tinereţe. Nu zău? “Puţin” înseamnă vreo trei ore de văcsuială, iar “lumina potrivită” e bezna. Şi lista poate continua…

Frate, nu e mai simplu ca la 40 să arăţi de 40? Nu e mai simplu să arăţi OK, şi nu ridicol? Sinceră să fiu, cunosc persoane de 40 şi de 50 de ani mai energice decât cele de 20. Dar pentru asta trebuie să ai muşchi în cerebel, şi nu-i pentru oricine. Toate tâmpeniile astea care ni se pompează în creieri zi de zi au modificat orizontul de aşteptare, asa că, dacă primeşti totuşi un compliment, ăla sună mai degrabă a sentinţă: “Arăţi bine pentru vârsta ta!”. Ce-ţi mai rămâne? Să-ţi tragi un glonţ în cap! De la o vârstă încolo, nu te mai păcăleşti nici pe tine, dar asta nu înseamnă că nu poţi trăi mişto şi relaxat până la 90 de ani. Pentru asta însă trebuie să te accepţi, să înveţi să trăieşti cu tine. Zic şi eu…

În fine, ideea e că aceste foste dudui, actuale doamne, ne învaţă cum să ne tundem, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne fardăm, cum să ne mascăm celulita şi sânii căzuţi, cum să ne sugem burţile şi cum să ne săltăm posterioarele. De ce? Pentru că ele însele nu se pot obişnui cu faptul că au îmbătrânit şi vor să se şi să ne convingă că sunt nişte puştoaice eterne. Nu credeam că trebuie să depui atât efort doar ca să devii ridicolă.

Ieri-seară, cu o revistă de-asta glossy în mână, de pe coperta căreia îmi zâmbea siliconic o divă mioritică ultrafotoşopată, am făcut o comparaţie. Frate, avem aproape aceeaşi vârstă, dar eu nu trăiesc din imagine şi nici nu-mi petrec zilele la salonul de masaj şi de înfrumuseţare, aşa că, ia să vedem… Am albit un sfert, mi se înnoadă cearcănele în bărbie, nu trebuie să zâmbesc ca să mi se vadă ridurile, muşchi mai am doar în frigider, celulita e şi ea la locul ei, iar kilogramele în plus… Ei, alea parcă sunt mai puţine, trebuie să recunosc. M-am încurajat singură la gândul că, dacă mă dau cu ruj, încă nu începe să-mi migreze spre nas prin cratere şi că încă nu mi-au căzut pleoapele de tot peste ochi. Cu ocazia asta, am constatat însă că am un fir de sprânceană alb! M-am trântit în pat resemnată şi… în momentul ăla m-am simţit ca fiica lui Geppetto, aşa mi-au trosnit oasele. M-am culcat plină de tristeţe, întrebându-mă oare ce-o să-mi mai aducă bătrâneţea. Singurul lucru care mă bucură e că am început să uit, aşa că supărările mele ţin mai puţin…

Pe la 4 dimineaţa, m-a trezit un zgomot îngrozitor. Am sărit speriată din pat şi am aprins lumina. M-am dus tiptil spre uşa din hol, pregătită să prind intrusul. Doamne, cine ar fi putut să scoată horcăitul ăla? Ăştia or fi fost doi, s-au certat pe pradă şi s-au înjunghiat la mine în casă… N-am descoperit nimic suspect. În schimb, în timp ce mă îndreptam din nou spre pat m-am văzut în oglinda de la şifonier. Încă eram cu gura căscată… Aha, deci odată cu vârsta vine şi asta!

Am citit undeva că bărbaţilor le plac femeile trecute de 40 de ani care sforăie…