De ce iubim bărbaţii. Chiar, de ce?

Zilele trecute, tocmai când mă gândeam că, “uite, dom’le, n-am şi eu un Gică-contra pe blog, un hater, acolo, unu’ care să-mi dea peste bot şi să strice feng şuiu’, iată că veni viitura şi cât pe ce să-mi dărâme podu’ de flori… Din neant, aşa, apăru’ ăla mare, negru, de respira greu, D. Vader pre numele său, şi-ncepu, din senin, să-mi zgâlţâie cireşu’ înflorit. “Dumnezeule! Dar ce-avem noi aici? Mii de căprioare!“ Mi-am zis că sună promiţător, şi-am citit până la capăt pe nerăsuflate. Pe scurt, omu’ şi-a scos spada laser şi a tăiat în carne vie: “Pentru început, vă ofer un secret: băieţii le preferă pe cele de 40+ nu pentru că sunt nu-ştiu-cum, ci pentru că ele au un respect de sine mai redus, deoarece vârsta le apasă implacabil cerebelul, deci maturele sunt mai vulnerabile, deci energia consumată pentru a le avea va fi mai redusă.“ După părerea lui, femeia nu evoluează decât pe orizontală (tot e bine că nu a zis numai LA orizontală). “De obicei, odată cu vârsta, femeile se acresc şi se înrăiesc. Comit răutăţi chiar şi atunci când ar vrea să se poarte frumos. Este ceva visceral, de neoprit. Nici nu merită să te gândeşti că vei putea schimba vreodată caracterul unei femei.“ Ador misoginii, aşa că am ieşit la înaintare fluturând ramura de măslin. Deşi m-a asigurat că el nu urăşte femeile şi că se şi îndrăgosteşte de unele dintre noi, aşa cum suntem, vai de capul nostru, o să-i urmez exemplul – o să generalizez şi o să-i dau replica în numele femeilor care-şi iubesc bărbaţii aşa cum sunt, vai de capul lor. Deci ia să tratăm misoginismul cu puţină misandrie…

A fost odată ca niciodată un băieţel. Şi pe băieţelul ăsta îl chema… N-are importanţă cum îl chema fiindcă e un personaj colectiv, dar mămica lui îi zicea Bobocel şi era lumina ochilor ei. Se uita la el ca la soare şi îi prevestea un viitor mai luminos ca al unui bec Tungsram de 100 de waţi. Simţea că prinţişorul ei cu păr negru buclat şi cu ochişori albaştri nu avea s-o dezamăgească niciodată. Tocmai de aceea, mămica lui îi satisfăcea toate poftele şi nu-l lăsa să facă nimic. Bobocel fusese crescut în spiritul ideii că munca e doar pentru negri şi pentru tractoare.

În ziua aceea, mămica l-a trezit dis-de-dimineaţă, l-a ajutat să se spele, i-a pregătit un mic dejun copios, i-a dat să pape, pe urmă i-a tăiat unghiuţele, l-a pieptănat, l-a parfumat, l-a îmbrăcat într-un costumaş frumos şi l-a încălţat cu nişte pantofiori pe măsură, i-a legat şireţelele şi, înainte să iasă împreună pe uşă, i-a strecurat în buzunar o batistuţă, în caz că, Doamne fereşte!, avea să-i curgă năsucul. Apoi, s-au îndreptat amândoi spre starea civilă, unde Bobocel urma să spună DA.

Douăzeci de ani mai târziu…

Pe canapeaua din sufragerie, răscrăcărat, zace Bobocel. Lângă el, scrumiera plină-ochi cu chiştoace, şase doze de bere goale şi trei pungi cu seminţe de floare. Bobocel, supracalificat de felul lui, e şomer şi-şi petrece zilele în faţa televizorului. Mănâncă, bea şi râgâie. E prea gras ca să se mai mişte, aşa că, în pauzele publicitare, din lipsă de altceva, îşi admiră fizicul graţios, deşi ochişorii lui albaştri abia mai zăresc prin cele două fante îngropate în grăsime. Părul negru şi buclat i-a părăsit de mult capul şi a migrat spre stomac, umeri, spate, nas şi urechi. Din când în când, îşi şterge ceafa groasă şi năduşită cu o batistă (asta-i aduce aminte de fiecare dată de mămica lui, Dumnezeu s-o ierte!, că tare l-a mai iubit). Are pantalonii de trening plini de scrum de ţigară, dar burta îl împiedică să vadă dezastrul. Oricum, mai jos nu mai e nimic de văzut, totul e scrum. Îşi ridică maioul şi se mângâie satisfăcut pe abdomen. A investit ceva în el ca să arate aşa, dar asta e cea mai bună dovadă că trăieşte bine. Îşi aduce aminte că-i e foame şi îşi strigă soţia:

— Mami, nu mâncăm şi noi nimic pe ziua de azi? Hai, că lu’ cocoşelu’ tău îi e foame!

În prag apare EA, cea care acum douăzeci de ani, emoţionată toată, zicea un DA hotărât la starea civilă, crezând că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior, dar, din păcate, cocoşelu’ ei a fost unul bun de carne, nu de reproducere. Acum e slabă, palidă, muncită şi pare cu zece ani mai bătrână. Se uită la el cu silă şi cu milă, şi ce l-a mai iubit… Puţin, puţin parcă-l mai iubeşte, aşa, în amintirea vremurilor de demult, când a fermecat-o cu ochii lui albaştri.

— Păi mâncăm, cum să nu?! Ce-ai produs tu, cocoşelule!

— Vezi cum îmi vorbeşti?! Şi ce dacă n-am serviciu de trei ani? Eu nu te-am ţinut pe tine pe mâncare în luna aia în care ai fost şomeră? Dacă trăia mămica acum, avea ea grijă de mine, nu ca tine, nerecunoscătoareo care eşti!

— Arde-o-ar flăcările iadului pe mămicuţa aia a ta care a făcut un trântor din tine!

Din păcate, Bobocel n-a mai auzit-o, era preocupat de altceva. Îşi descoperise nişte scame albastre în buric şi nu înţelegea de ce, doar maioul lui era gri…

Morala: În orice tânăr frumos, ochios şi tras ca prin inel zace, în stare latentă, un Bobocel indolent, beţiv şi puturos care abia aşteaptă să-şi culeagă scamele din buric.

În spatele oricărui bărbat elegant, cult, rafinat şi capabil se află, de regulă, o femeie care i-a dat în cap la timp lui Bobocel.