Dragoste cu năbădăi

Mi s-a reproşat recent că am indus cititorii în eroare cu un titlu în care apare cuvântul iubire, iar eu în text nici măcar n-am pomenit despre acest nobil sentiment. Nici eu, nici cei care au comentat ulterior şi s-au dovedit la fel de insensibili ca mine. Sau despre iubirea neîmplinită… Nefiind nici descendenta lui Shakespeare şi nici Sandra Brown sub acoperire şi dat fiind că, pe tema asta, au curs deja oceane de cerneală, ce-aş mai fi avut eu de spus? Şi mai ales pe un blog umoristic? Ei bine, abia aici intervine provocarea, aşa că m-am “răsucit” şi m-am decis să încerc.

Acum fix şapte luni, am abordat o temă foarte delicată, iar despre asta am scris aici. Ca atare, o să vă scutesc de opinia mea cu privire la acest subiect, o găsiţi acolo, şi o să las povestea să curgă pur şi simplu. Iată, aşadar, continuarea…

Sunt la o cafea cu fetele, când începe să-mi sune telefonul insistent. E prietena mea… să-i zicem Y. Nu mai vorbiserăm de vreo săptămână, dar nu era politicos să întrerup conversaţia, aşa că îi trimit un mesaj din ăla prefabricat: “Nu pot vorbi acum, te sun mai târziu!”. Îmi vine şi răspunsul: “Mă mărit!”. În momentul ăla, din gura mea ar fi putut scoate capul patru pui de vrabie… Primul impuls a fost să mă bucur. În clipa imediat următoare, am realizat însă că nu ştiam cine e fericitul mire…

— Oana, ce-ai rămas aşa mască, dragă? Ce s-a întâmplat?!

— Se mărită prietena mea Y! Nu-mi vine să creeeeeed!

— Bravo ei! Cine e fericitul mire?

— Chestia mişto e că… habar n-am.

— Păi de când nu v-aţi mai văzut, femeie? Din liceu?

— Deeeee (am numărat pe degete)… fix şase zile.

— Whaaaat?!

Din momentul ăla, abia am aşteptat să aflu deznodământul, fiindcă îmi mirosea de departe a dramoletă şi ştiam că amica mea are talentul inegalabil de a intra în tot felul de situaţii imposibile. A doua zi, în cinci minute, am fost edificată asupra situaţiei: iubitul ăla al ei însurat, care o părăsise de câteva luni, aflând întâmplător că ea e pe cale să-şi refacă viaţa, şi-a adus aminte brusc cât de mult o iubeşte şi cât de tare a greşit faţă de ea, aşa că ce s-a gândit el? Să şi-o revendice din nou! Dar cum? Femeia fusese deja cerută de nevastă de altul care, în plus, era şi mai tânăr, şi fără obligaţii. Ce să facă, ce să facă?, mai ales că o părăsise fără prea multe explicaţii şi fără drept de apel… În două zile, omul a rezolvat totul: a băgat divorţ la notar şi s-a prezentat la ea, emoţionat, cu buchetul de flori aferent, dar şi cu, ţineţi-vă bine!, inelul de logodnă şi verigheta.

Ascultam şi nu-mi venea să cred. “Nu se poate, visez! Cum, omul ăla care o iubea, dar nu voia să-i strice viaţa, care n-o lăsa să moară, dar nici să trăiască, acum era gata să renunţe la tot pentru ea? De ce tocmai acum?!” Întrebarea asta nu-mi dădea pace, dar n-am vrut să-i stric femeii bucuria. Exact, bucuria, fiindcă prietena mea s-a topit ca un fulg de zăpadă la apariţia soarelui, a uitat într-o clipită de toată suferinţa, dar şi de celălalt bărbat care o ceruse de nevastă…

Văzându-mi neîncrederea întipărită pe faţă, mi-a arătat nişte mesaje pe care el i le trimisese pe messenger. Dumnezeule, aproape am plâns! În jurul meu au început să plutească amoraşi şi inimioare. Omu’ îşi striga sentimentele în gura mare, îi declara iubire veşnică, voia cu tot dinadinsul să-i panseze rănile sufleteşti, o adora, o venera, pupa pământul pe care păşiseră tălpile ei, de-astea… “Te rog, repetă-mi mereu că mă reprimeşti la tine!”, încheia el patetic.

Ca să n-o mai lungesc, săptămâna următoare, când am fost acolo, el era deja instalat la ea cu tot calabalâcul şi îi spunea viitoarei soacre “mamă”. Nunta urma să fie în septembrie, anunţaseră pe toată lumea şi căutau deja restaurant. Am stat puţin, fiindcă erau ocupaţi, urmau să plece în provincie, la rudele lui, să le-o prezinte pe viitoarea doamnă X. M-am uitat la ea. Era atât de fericită! Şi el părea la fel. “Iote, nene, că, până la urmă, love conquers all”, mi-a trecut mie prin cap. Bă, şi chiar dacă mai aveam rezerve (că aşa sunt eu, mai reticentă de fel), m-am lăsat oarecum atrasă în povestea lor de dragoste cu năbădăi. Le-am admirat verighetele şi ei inelul de logodnă, le-am urat “casă de piatră” şi am plecat sperând că, măcar de data asta, va fi bine.

Ieri îmi sună telefonul. Era prietena mea Y. Mi-am dat seama de asta doar pentru că scria pe display. Vocea nu i-am recunoscut-o. Am tăcut cinci minute la telefon. După ce am închis, m-am repezit la calculator, am deschis facebook-ul şi am căutat profilul fostei soţii a domnului X (da, era deja fosta soţie!). Sub una dintre pozele postate de ea recent, găsesc următorul mesaj, scris cu verzale de proaspătul ei fost bărbat, care-i cerea umil iertăciune: “Soţul tău a greşit mult şi urât. Dumnezeu şi cu tine aţi hotărât să mă primiţi lângă voi (…). Nobleţea ta mă copleşeşte. Te iubesc!”.

Later edit: Vă las pe voi să trageţi concluziile. Dat fiind că personajele acestei relatări sunt reale, la fel şi faptele, am preferat să nu dau nume. În caz că citeşte această postare, îl avertizez pe domnul X că citatul a fost preluat, cu ghilimele, de pe un site de socializare şi este vizibil pentru publicul larg, chestie pe care bănuiesc şi-a asumat-o. Puţin mă interesează dacă se va simţi vexat, eu am relatat doar o poveste de viaţă, o poveste a cărei protagonistă a fost, din păcate pentru ea, o bună prietenă. Dacă n-ar fi fost el, nu s-ar mai fi povestit…