Nimic nu se compară cu viaţa la ţară!


Casa de la taraE un loc pe lumea asta unde am decis că mi-ar plăcea să mor. Culmea, nu e un resort de cinci stele din Bora-Bora şi nici un vas de croazieră, ci o comună pe undeva prin Prahova unde, sunt convinsă, Dumnezeu s-a retras să se odihnească în ziua a şaptea, că prea a fost binecuvântată cu de toate. Evident, vorba bancului, n-a primit şi oameni pe măsură, dar, chiar dacă în ţara asta sintagma “omul sfinţeşte locul” e perimată, Alunişul este totuşi primul pe lista destinaţiilor mele de vacanţă. Asta în ceea ce priveşte odihna, aerul curat şi liniştea. Mai bine zis, era…

Abia aşteptam să ajung la all inclusive-ul copilăriei mele, fie şi numai pentru două zile, şi nici alea întregi, dar, dat fiind că nu mai fusesem acolo de un an, pentru mine era o mare realizare. Am încărcat la refuz maşina unui prieten, fiindcă maică-mea tocmai câştigase un sejur de trei luni la loteria valizelor, şi am purces la drum. Vedeam deja cu ochii minţii dealurile încă verzi şi aproape că simţeam mirosul de fân proaspăt cosit. Aş fi putut să jur că auzeam şi câte un măr căzând din pomul aplecat de atâta rod… Când s-a oprit maşina, m-am repezit să ies. N-a contat că am călcat direct într-o balegă proaspătă şi suculentă, chiar şi de mirosul ăla îmi fusese dor… Am intrat în curte în viteză şi am ridicat ochii spre cer în semn de gratitudine (Mulţumescu-ţi, Ţie, Doamne, că am ajuns aici!), dar când să-mi fac şi o cruce discretă, că, na, relaţia mea cu Cel de Sus e una foarte personală, mi-a înţepenit Sfânta Treime în dreptul frunţii… Din curtea de vizavi, dintr-o boxă aşezată strategic pe terasă, o şanteză urla din toţi rărunchii: “Trandafiiiiir de la Moldovaaaaa, te-aş iubi, da’ nu ştiu vorba”. O ştiam io şi avea legătură cu geneza şi cu gradul I de rudenie, da’ n-am zis nimic, că eram încă pătrunsă de gânduri cucernice. Am sperat că o să le treacă. Nicidecum! M-am apropiat de gard, să-mi întreb vecinii de ce mama mă-sii mă invită la “hora-horilor, hora moldovenilor”, când noi suntem în Muntenia! Ei însă erau în casă, afară era doar boxa, care dădea să crape de atâta sforţare.

În următoarele cinci ore, am ascultat un potpuriu – pe la noi prin zonă, zis şi “purpuriu” – cu toată floarea cea vestită a muzicii de petrecere. Fără număr. La fel şi decibelii! Îmi simţeam venele pe tâmple pulsând, omuşorul zbătându-mi-se în gât şi mi se ridicase părul de pe ceafă. Am încercat să mă consolez la gândul că, acum doi ani, din cauza aceloraşi vecini, am petrecut acolo două săptămâni de vis, de vis urât, în acompaniament de picamer de la 6 dimineaţa la 9 seara, şi am conchis că nu era cazul să fiu atât de figurantă, că se putea şi mai rău.

ExcavatorPrin urmare, am băut o ţuică pe acordurile melodiei “Di ce beu io câte-un pic” şi a început brusc să mi se pară mai suportabil. M-am dus la culcare fredonând “Puşca şi cureaua lată”.

La 7.30 fix, am sărit din pat convinsă că e cutremur. Când am ajuns sub pragul uşii, au venit şi indicaţiile în caz de calamitate: “Hopa ţupa, hopa ţupa, eu sub tine, tu deasupra…” Am coborât scările valvârtej şi, din fericire, am dat, în curtea vecină, peste MC-ul petrecerii. L-am rugat să dea o ţâră mai încet, explicându-i că eu sunt o persoană surmenată şi că am parte şi-aşa de destul deranj fonic acolo de unde vin. M-a privit ca pe o extraterestră, dar cred că părul meu vâlvoi şi ochii congestionaţi şi ieşiţi din orbite l-au convins. Gândindu-se că am depăşit de mult vârsta lui “Pe la spate, pe la spate, aşa vor fetele toate”, a schimbat registrul cu ceva mai soft, ca să mă îmbuneze: “Pe cărarea vieţii mele”, “Se duc anii parcă zboară”, “Grei sunt anii bătrâneţii”.

După 15 ore de culturalizare muzicală intensă, aveam doar două opţiuni: ori să-mi fac singură dreptate cu toporu’, ori să bat un cui în grindă şi să caut o sfoară şi un săpun… Parcă a doua variantă mi s-a părut mai realizabilă. Vecinu’, apărut din senin la gard, m-a salvat în ultima secundă:

Oana, îmi cer scuze pentru zgomotul asta, dar, ştii, suntem naşi!

Ce i-as mai fi zis un… tuz ila-ila-ilai-la-u’ mă-tii! Ca bleaga, am replicat:

Ah, n-am ştiut… Nu înţelegeam de ce e muzica asta atât de tare…

Stai liniştită, că în două-trei ore plecăm! Vine mirele să ne ia cu alai şi după aia mergem la restaurant. O să scapi de noi.

Aşadar, în următoarele trei ore, “M-am născut lângă Carpaţi” întrebându-mă “Unde e Targoviştea” şi-o luai “Pe uliţă-n sus şi-n jos” strigând “Supărat sunt, Doamne, supărat, “C-am iubit şi eu o dată” “Colo-n vale-n grădiniţă” şi “Tinereţea mi s-a dus”, “Pavele, Pavele”…

Şi, Doamne, în sfârşit, i-am văzut plecaţi! Cu bradu’, cu scripcaru’, cu clondirele-n mâini şi prosoapele pe umeri, un şarpe nesfârşit cu solzi de paiete şi cu sclipiri de lurex. Pentru mine era prea târziu. Capul îmi tremura atât de tare, că aş fi putut cânta la muzicuţă sau la nai ca un virtuoz. Am încercat să mănânc, dar mi-a fost imposibil să duc lingura la gură. Cel mult, mi-ar fi ieşit o cântare la ţambal. Tot restul zilei a fost compromis. În capul meu răsuna obsesiv “Vino iar în gara noastră mică”, iar asta mi-a amintit că, a doua zi, trebuia să plec spre casă. Duminică, m-am bucurat de linişte vreo două ore, până şi-au refăcut oamenii forţele, după care a început din nou tânguiala, că poate mai erau vreo doi-trei prin capu’ satului care nu aflaseră despre fericitul eveniment, deşi mă îndoiesc. Am plecat mai devreme decât îmi propusesem, şi tot drumul ăla interminabil am fredonat, cu ură-n glas şi-n priviri, “Dă-le, Doamne, la dujmanii mei tot ce îmi doreşte ei!”.

Anunțuri

58 de comentarii

  1. A fost rasfat, recunoaste. Ar fi trebuit sa vii la mine acum o saptamana cand pe diagonala casei mele a fost nunta tatareasca. Trei zile si trei nopti clarinetul s-a vaietat, tambalul s-a rupt in corzi si noi vecinii ne incurajam la fiecare pauza,,acum e gata, s-a terminat”, dupa 15 minute o luau de capat cu muzica lui suleiman, magnific!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Da’ „rău mă dor ochii, mă dor”, nu? Da’ „mândră floare trandafir, în viaţă sunt musafir”, nu? În locul tău m-aş mai duce o dată. Cum să le ratezi pe astea? 😀

    În altă ordine de idei, românu-i frate cu decibelu’. N-ai cum să rupi legătura asta nici măcar în mijlocul lui niciunde, vorba hamericii!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Ahhh. Oanaaaa! Mi s-a taiat rasuflarea… ❤ Pentru cateva clipe m-am vazut acolo, si m-ai facut sa simt miros de fan proaspat cosit, dar si de balega. Ador pana si mirosul de balega… ador tot ce imi aminteste de copilaria petrecuta la tara. Dar am iesit din visare, pentru ca, treptat, a inceput sa-mi duduie tot corpul. O parte din repertoriu l-am auzit cand am vorbit la telefon, pardon!, cand am tipat una la alta ca sa putem lega doua vorbe. Dar constat ca "dezastrul" a fost mult mai mare… 😀 S-ar putea ca la mare,in septembrie, sa ai parte de mai multa liniste. 😀
    P.S Nu pot sa ma mai opresc: Of, of, of, of, dealu'-i deal si valea-i valeee…. ila-ila-ilai-ila… maaaaaaaaaai! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  4. Azi,pentru a trai un moment de ‘Paradis’ trebue sa-ti anulezi din perceptii.În cazul tau,o pereche de casti antifonice,rezolvau problema într-o oarecare masura,anulând perceptia auditiva…însa în acest caz ‘Paradisul’ era vaduvit de zgomotul de fond al muzicii naturale al vietatilor create special pentru a da culoare si farmec locului. E cam de … râs-plâns !

    Apreciat de 1 persoană

  5. O, vai…inteleg perfect!!! Anul trecut am zburat in Italia pt botezul nepotelului meu, baiatul fratelui meu, si ma asteapta la aeroport un var de-al nostru care locuieste in Roma, pe care nu l-am mai vazut de cand eram mica…de vreo 20 de ani…nu suntem prea apropiati cu toate rudeniile si cu ocazia ast am vazut si de ce. Dupa ce am intrat in masina, manele la maxim cu geamurile deschise si cu scrantei de injuraturi italienesti adresate sarmanilor care se nimereau in drumul nostru. M-am gandit „aoleu, asta e romanul despre care se plange toata Italia si de care vrea sa scape, si fix cu el am eu de calatorit”…6 ore…simteam ca mi se prapadesc neuronii…ce de-a femei, ce de-a dusmani, ce de-a melisme…a fost groaznic. Mi-am dat seama…ca orice alt stil muzical si manelele sunt un stil de viata. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  6. Din câte am observat, oamenii nu prea se mai întorc în satul natal. În schimb încep să formeze un fel de colonii pe la marginea localităților învecinate cu orașul. Prietenii aproximativi își cumpără terenuri unul lângă celălalt și construiesc căsuțe de weekend.

    Apreciat de 1 persoană

  7. Tipo…nu-i rea ideea dar , nu uita nemuritoarele cuvinte ale lui Toparceanu si asta , inainte s a te hotarasti sa-ti stabilesti domiciliul ” la tara ” …. chiar daca-i doar pe undeva intr-o comuna din Prahova : ” Locuinta mea de vara / E la tara . / Acolo era sa mor / De urat si de-ntristare / Beat …de soare / Si parlit ingrozitor . ” 😉

    Apreciat de 1 persoană

  8. Pentru vizita la țară eu zisesem ceva despre un alt fel de stress. Comentarii băbești cât mai puține! Când colo ai dat peste… nași! E bine că n-ai scos sabia și ai purtat „dialogul nevinovatului”. Zicala din popor spune că, o vorbă bună poate ține de cald trei luni de iarnă!

    Apreciat de 1 persoană

  9. Stau şi mă minunez.
    Mare lucru şi cultura asta.
    Că văd că le ştii pe toate.Sau nu le-ai scris pe toate ( titlurile) pe care le ştii.
    In ce-i priveşte pe vecini, ce să faci, nu ne odihnim cu toţii la fel.
    Am răutăţi în program, căci, se pare că demenţia de săptămîna trecută de la mine de la lucru, vrea să continue şi săptămîna asta şi mă descarc şi eu pe unde pot.

    Apreciat de 1 persoană

      • Da cum?
        Inainte să înceapă melodia spunea titlul?
        Nici chiar aşa.
        Mi-a calmat ieri durerile din palme după munca de ocnaş la şanţ.
        Am văzut că duci mult, după ce ţi-am citit conversaţia cu Vader.
        Mulţumesc pentru înţelegere!

        Apreciat de 1 persoană

      • Hai să-ţi zic şi eu o modalitate de a-i determina să-şi asculte muzica în casă.
        Prin 1981 nişte vecini s-au gîndit să mă culturalizeze pe mine şi toată acea parte de cartier cu muzică populară din Ardeal şi din Banat.
        Ceilalţi vecini se aşteptau să asculte , de la mine, din boxele mari cîte ceva din cele 400 de benzi de magnetofon pe care le aveam pentru a-i acoperi pe cei cu populara.
        Nuuuu,n-am pus nici Deep Purple, nici Zappa, nici Alan Parsons Project ( care-s mai grei) ci, muzică simfonică.
        Tare.
        Au oprit muzica- de altfel nici nu se mai auzea, căci aveam utilaje serioase în dotare- apoi şi-au închis geamurile şi după cîteva ore i-am văzut plecînd de acasă.Si asta a fost în prima zi.Căci, cu acordul celorlalţi vecini, i-am culturalizat încă două zile.

        Apreciat de 1 persoană

  10. Bucura-te ca ai avut diversitate! Cei ce locuiesc la una din casele de langa blocul meu mi-au incantat o intreaga zi de sambata cu CD-ul formatiei Haiducii pus pe repeat. Avand in vedere ca locuiesc la etajul 2 si casa e la o distanta indecent de mica de bloc, a fost ca si cum as fi avut boxa la mine in casa. De vis! O alta faza tot de la bloc: noi chiriasi, studenti, in apartamentul vecin cu care impart peretele dormitorului. Prima seara, o pun oamenii de o petrecere, dar zic sa fiu intelegatoare ca abia s-au mutat si sarbatoresc. Silly me! Nu stiam eu ca o sa petrec in fiecare noapte, timp de cateva luni. Si in momentul de fata detest melodia cu Ma intorc la tine iar si iar maaaaaaaare albaaaaaaaaastra, care mi-a dat trezirea la 4 dimineata. Mare minune ca nu am facut un infarct la cat de tare m-am speriat. Atunci m-am cojit de pe tavanul pe care ajunsesem din cauza panicii si m-am dus ca o doamna ce sunt (pijamale, fizic distorsionat si par prins in varful capului) sa le bat la usa. Guess what? Boxele erau puse fix pe peretele comun cu apartamentul meu, acolo unde la mine in dormitor se afla capul patului. Noroc ca s-au mutat dupa cateva luni, caci putin mi-a lipsit sa ma duc la usa lor si sa le finantez niste iesiri in club 😀

    Apreciat de 1 persoană

    • :)))) Iarta-ma, Teo, dar m-am distrat, n-aveam cum! La mine in bloc nu mai sunt petreceri de mult, dar mi-as dori, sincer, decat sa aud zilnic zgomot de bormasini si sa intru in casa cu incaltarile pline de var… Sub mine e o firma si doar sambetele si duminicile mai e „antren”, cand raman cate unii sa faca ore suplimentare. Atunci ma trezesc si pe mine din somn niste zgomote suspecte, ca, de obicei, e cu… strigaturi. 😉

      Apreciat de 1 persoană

  11. Era încă perioada în care abia mă mutasem în megacartierul rezidențial, format din blocurile A și B, și locuiam la parter. În fiecare sâmbătă, conform zicalei, am, n-am treabă, fac curat în casă. Înevitabil, la final, duc gunoiul. Era vară, era cald și metoda economică de răcire a casei, era ușa de la intrare și toate ferestrele deschise. Dar exista o mare problemă! Ușa de la intrare, se putea deschide de afară, doar cu cheia.
    Ies așadar cu plasa de gunoi și ca măsură de siguranță pentru a nu se închide ușa, o blochez cu un scaun și las cheile în casă. Și dacă tot sunt afară, arunc o privire în spatele blocului. Din două motive: pentru-că puii (nu mergea să scriu nici câinii, nici copiii!) și pentru-că, Bucata. Bucata, este vecina de la doi, super vecina vecinelor, brunetă și necăsătorită. De fapt doar bunetă, că eu de firea mea nu sunt gelos. Poate fi și căsătorită… Ei bine, Bucata, mă rugase să o anunț „dacă-mi vine și mie repartitorul de gaz”. Era deja montat așa că oportunitatea unui început de conversație, era iminentă. Apare însă Șoricel cu chef de joacă. Șoricel (sau Prostu’, cum îl alint), tragea de plasa de gunoi, de pantaloni, de tricou, de mine în general. Cu coada ochiului, o văd pe vecina, grabindu-se spre parcare, în deja celebrii ei pantaloni albi mulați pe și mai celebrele ei picioare și pe… nu mai contează! Trebuia să-i atrag atenția, așa că strig către ea:
    – Vecinaaaaa! M-am uitat în spate și am văzut că ți-a venit!
    Șoricel trăge brusc de tricou, îl rupe, așa că mai apuc să văd doar cum vecina alerga grăbită pe scări. Ce bine că am pus scaunul în ușă! Să vezi că după chei fuge așa grăbită! Dar degeaba… Dacă le-a uitat în casă, doar lăcătușul îi mai deschide ușa.
    Și cum îmi scotoceam mintea, după ceva tehnici de lăcătușerie, Șoricel reîncepe atacul tricoului. Eu merg, cu ochii la el și-l dojenesc drăgăstos. El sare fericit și încearcă să mă limbuiască pe față. Mă refugiez în scara blocului, ca să pot scăpa de el. Dau să intru, ușa închisă. Curentul!, spun în mintea mea, și dau cu furie, o palmă în ușă.
    – #’:,<@&*%!”
    Aproape imediat, ușa se deschide și în prag apare un tip în ticou și boxeri. Măh! Că a intrat să fure, înțeleg!, da' să-și permită și atâta lejeritate… Sau? Sau a găsit ceva în casă, care să-l determine să se facă comod? Are dreptate mama: – Nu mai fi așa darnic, că-ți mănăncă toți din farfurie!…
    – Ce cauți aici?, întreb eu, cu cel mai potolit glas.
    – Aici locuiesc!
    Mă uit cu atenție în jur. Nu-i scara unde locuiesc eu! Al naibii Șoricel! Numai din cauza lui…
    – Bloc nou și tu ai stricat deja ușița de la cutia poștală? Nu se face așa ceva!, încerc eu să continui discuția, cu ochii la ușa de intrare.
    – ?????????????
    – Eu locuiesc la altă scară, însă sunt atent cu lucrurile!, mai spun înainte să închid ușa scării în urma mea.

    Apreciat de 1 persoană

    • Serban, n-avem ce sa facem… fiecare cu vecinii lui. N-ar fi fost mai bine daca din apartamentul similar de la scara cealalta a blocului ar fi iesit o domnisoara sau, ma rog, o duduita (ca am inteles ca nu esti gelos 😀 ) frumusica si sprintara si imbracata la fel de… lejer? Si, din cand in cand, sa „greseasca” si ea intrarea? 😀 Da’ sa stii ca, in ceea ce te priveste, eu ma bazez pe Soricel in continuare, dar si pe farmecul tau… de lacatus. 🙂

      Apreciază

  12. Of, Oana, ce (ne)noroc ai și tu, tocmai când te gândeai că te vei bucura de liniștea vieții de la țară. Din păcate, viața la țară nu mai e ceea ce știam noi din anii copilăriei. Bunul simț al omului de la sat este tot mai rar. În schimb, este atâta mitocănie și lipsă de omenie. Despre bun simț și educație…. ce să mai vorbim? Bun, ai un eveniment în familie, ești vesel împreună cu rudele și prietenii, dar de ce trebuie să „înghită” tot satul pasiunile muzicale ale mocofanului, numai pentru că vrea el „să se dea mare” în fața tuturor? Și pe la părinții mei sunt asemenea specimene, iar în anumite weekenduri de toamnă, când începe „sezonul nunților”, tot satul răsună de „capodoperete de mahala”, într-o hărmălaie de nedescris. Bună ideea cu muzică heavy-metal sau muzică simfonică dată la maxim. Ca să „înghită” și el cu noduri ceva ce nu-i place. Și ca bonus, la urmă, o porție bună de…Radio Trinitas, cu aromă de tămâie. Să-l sature! 😀 Părerea mea. De când zic că fac așa cu un vecin care ține neapărat să nu ratăm noutățile manelistice, toți vecinii din bloc….. Noroc că-l apucă rar.
    Numai bine, dragă Oana. Și să ai bucuria de a prinde și zile liniștite, în acel colț de rai!

    Apreciat de 1 persoană

  13. Băi, dar nu te pricepi la răzbunări nici cât negru sub unghie! O fi vreun puști prin vecini care s-ar bucura să asculte Metallica. Io îți propun ceva mai rău, mai simplu, mai eficient. Nu-ți trebe niciun playlist, Doar un CD cu Oedip de Enescu. Și pentru tine dopuri pentru urechi.

    Apreciat de 2 persoane

  14. Si eu trăiesc la țară… și este foarte fain. Niciodată nu m-am visat la oraș, nu că ar fi rău acolo, doar că eu mereu la țară, obișnuit cu o grădină plină de bunătăți, nu mă văd la oraș. Și la noi este problema cu muzica tare, din fericire nu noapte și nu foarte des. Ne-am obișnuit și cu asta! Seară plăcută să ai!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s