Nimic nu se compară cu viaţa la ţară!

E un loc pe lumea asta unde am decis că mi-ar plăcea să mor. Culmea, nu e un resort de cinci stele din Bora-Bora şi nici un vas de croazieră, ci o comună pe undeva prin Prahova unde, sunt convinsă, Dumnezeu s-a retras să se odihnească în ziua a şaptea, că prea a fost binecuvântată cu de toate. Evident, vorba bancului, n-a primit şi oameni pe măsură, dar, chiar dacă în ţara asta sintagma “omul sfinţeşte locul” e perimată, Alunişul este totuşi primul pe lista destinaţiilor mele de vacanţă. Asta în ceea ce priveşte odihna, aerul curat şi liniştea. Mai bine zis, era…

Abia aşteptam să ajung la all inclusive-ul copilăriei mele, fie şi numai pentru două zile, şi nici alea întregi, dar, dat fiind că nu mai fusesem acolo de un an, pentru mine era o mare realizare. Am încărcat la refuz maşina unui prieten, fiindcă maică-mea tocmai câştigase un sejur de trei luni la loteria valizelor, şi am purces la drum. Vedeam deja cu ochii minţii dealurile încă verzi şi aproape că simţeam mirosul de fân proaspăt cosit. Aş fi putut să jur că auzeam şi câte un măr căzând din pomul aplecat de atâta rod… Când s-a oprit maşina, m-am repezit să ies. N-a contat că am călcat direct într-o balegă proaspătă şi suculentă, chiar şi de mirosul ăla îmi fusese dor… Am intrat în curte în viteză şi am ridicat ochii spre cer în semn de gratitudine (Mulţumescu-ţi, Ţie, Doamne, că am ajuns aici!), dar când să-mi fac şi o cruce discretă, că, na, relaţia mea cu Cel de Sus e una foarte personală, mi-a înţepenit Sfânta Treime în dreptul frunţii… Din curtea de vizavi, dintr-o boxă aşezată strategic pe terasă, o şanteză urla din toţi rărunchii: “Trandafiiiiir de la Moldovaaaaa, te-aş iubi, da’ nu ştiu vorba”. O ştiam io şi avea legătură cu geneza şi cu gradul I de rudenie, da’ n-am zis nimic, că eram încă pătrunsă de gânduri cucernice. Am sperat că o să le treacă. Nicidecum! M-am apropiat de gard, să-mi întreb vecinii de ce mama mă-sii mă invită la “hora-horilor, hora moldovenilor”, când noi suntem în Muntenia! Ei însă erau în casă, afară era doar boxa, care dădea să crape de atâta sforţare.

În următoarele cinci ore, am ascultat un potpuriu – pe la noi prin zonă, zis şi “purpuriu” – cu toată floarea cea vestită a muzicii de petrecere. Fără număr. La fel şi decibelii! Îmi simţeam venele pe tâmple pulsând, omuşorul zbătându-mi-se în gât şi mi se ridicase părul de pe ceafă. Am încercat să mă consolez la gândul că, acum doi ani, din cauza aceloraşi vecini, am petrecut acolo două săptămâni de vis, de vis urât, în acompaniament de picamer de la 6 dimineaţa la 9 seara, şi am conchis că nu era cazul să fiu atât de figurantă, că se putea şi mai rău.

Prin urmare, am băut o ţuică pe acordurile melodiei “Di ce beu io câte-un pic” şi a început brusc să mi se pară mai suportabil. M-am dus la culcare fredonând “Puşca şi cureaua lată”.

La 7.30 fix, am sărit din pat convinsă că e cutremur. Când am ajuns sub pragul uşii, au venit şi indicaţiile în caz de calamitate: “Hopa ţupa, hopa ţupa, eu sub tine, tu deasupra…” Am coborât scările valvârtej şi, din fericire, am dat, în curtea vecină, peste MC-ul petrecerii. L-am rugat să dea o ţâră mai încet, explicându-i că eu sunt o persoană surmenată şi că am parte şi-aşa de destul deranj fonic acolo de unde vin. M-a privit ca pe o extraterestră, dar cred că părul meu vâlvoi şi ochii congestionaţi şi ieşiţi din orbite l-au convins. Gândindu-se că am depăşit de mult vârsta lui “Pe la spate, pe la spate, aşa vor fetele toate”, a schimbat registrul cu ceva mai soft, ca să mă îmbuneze: “Pe cărarea vieţii mele”, “Se duc anii parcă zboară”, “Grei sunt anii bătrâneţii”.

După 15 ore de culturalizare muzicală intensă, aveam doar două opţiuni: ori să-mi fac singură dreptate cu toporu’, ori să bat un cui în grindă şi să caut o sfoară şi un săpun… Parcă a doua variantă mi s-a părut mai realizabilă. Vecinu’, apărut din senin la gard, m-a salvat în ultima secundă:

— Oana, îmi cer scuze pentru zgomotul asta, dar, ştii, suntem naşi!

Ce i-as mai fi zis un… tuz ila-ila-ilai-la-u’ mă-tii! Ca bleaga, am replicat:

— Ah, n-am ştiut… Nu înţelegeam de ce e muzica asta atât de tare…

— Stai liniştită, că în două-trei ore plecăm! Vine mirele să ne ia cu alai şi după aia mergem la restaurant. O să scapi de noi.

Aşadar, în următoarele trei ore, “M-am născut lângă Carpaţi” întrebându-mă “Unde e Targoviştea” şi-o luai “Pe uliţă-n sus şi-n jos” strigând “Supărat sunt, Doamne, supărat, “C-am iubit şi eu o dată” “Colo-n vale-n grădiniţă” şi “Tinereţea mi s-a dus”, “Pavele, Pavele”…

Şi, Doamne, în sfârşit, i-am văzut plecaţi! Cu bradu’, cu scripcaru’, cu clondirele-n mâini şi prosoapele pe umeri, un şarpe nesfârşit cu solzi de paiete şi cu sclipiri de lurex. Pentru mine era prea târziu. Capul îmi tremura atât de tare, că aş fi putut cânta la muzicuţă sau la nai ca un virtuoz. Am încercat să mănânc, dar mi-a fost imposibil să duc lingura la gură. Cel mult, mi-ar fi ieşit o cântare la ţambal. Tot restul zilei a fost compromis. În capul meu răsuna obsesiv “Vino iar în gara noastră mică”, iar asta mi-a amintit că, a doua zi, trebuia să plec spre casă. Duminică, m-am bucurat de linişte vreo două ore, până şi-au refăcut oamenii forţele, după care a început din nou tânguiala, că poate mai erau vreo doi-trei prin capu’ satului care nu aflaseră despre fericitul eveniment, deşi mă îndoiesc. Am plecat mai devreme decât îmi propusesem, şi tot drumul ăla interminabil am fredonat, cu ură-n glas şi-n priviri, “Dă-le, Doamne, la dujmanii mei tot ce îmi doreşte ei!”.