Marţi, trei ceasuri rele

Neiniţiaţii într-ale superstiţiilor ar trebui să afle că o zi cu ghinion nu te loveşte chiar aşa, direct, în moalele capului. Întotdeauna există nişte semne premergătoare dezastrului, totul e să ştii să le decriptezi. La mine, e simplu, fiindcă eu merg cu ghinionul la braţ, astfel încât, în timp, am învăţat nu să-l evit, fiindcă asta nu se poate, ci să anticipez când urmează să se abată asupra mea şi să-l primesc cvasi-resemnată. Zic “cvasi”, pentru că nu mă las nici eu cu una, cu două şi îl cam iau peste picior, chestie care am observat că nu-i place deloc. Din momentul în care am acceptat ca pe un fel de blazon personal sintagma “Când vrea Domnu’ cu săracu’, dintr-o bubă-i umple capu’”, viaţa mea a devenit mult mai bună. Şi ca să înţelegeţi la ce mă refer, iată şi un mic exemplu…

Duminica trecută, mă întorceam cu prietenele mele de la mare. Când am intrat pe A2, m-a fulgerat următorul gând: “Oano, fato, pregăteşte-te, fiindcă prea ţi-a fost bine la mare! De data asta, toate ţi-au mers şnur. N-ai mai făcut alergie la soare, nu te-ai întors cu arsuri de gradul doi, ca de obicei, nici măcar vreo toxiinfecţie alimentară nu s-a lipit de tine, în plus, prietenii din Constanţa ţi-au făcut o surpriză de zile mari şi te-ai distrat mai bine ca niciodată. Unde mai pui că ai stat şi la un hotel mişto, fix pe plajă… E clar, o să plăteşti scump toate astea, ca să nu mai zic de faptul că ai mâncat Nutella la micul dejun!”. Recunosc că am intrat pe uşă pregătită pentru un dezastru – ţevi sparte, prize încinse… Dar nu, ghinionul meu, în timp, şi-a rafinat metodele de tortură.

Oarecum liniştită, mi-am zis s-o sun pe maică-mea. Telefonul meu, blocat! Îi scot bateria, o pun la loc şi reuşesc s-o prind. Schimbăm trei vorbe, după care se întrerupe. Fixul, mort şi el. La al cinşpelea apel, aflu de la maică-mea că i s-a stricat mobilul! Mă duc la calculator, îi dau drumul şi… mi se întunecă ecranul. De trei ori dau restart. Într-un final, renunţ. Iau o pastilă de-aia de somn uşor şi adorm… pe la 5 dimineaţa. La 7 mă trezesc, decisă să merg să-mi iau un telefon nou. Pe drum, vorbesc cu o prietenă şi îmi spune că are ea pentru maică-mea un telefon din ăla cu butoane, octogenar-style, nou-nouţ, aşa că încep să mă agit din nou, fiindcă mi se pare nefiresc şi dubios un asemenea noroc pe mine. Ei bine, nu m-am înşelat…

Intru pe uşă la Orange, în Mall Vitan, făcându-mi cruci mici şi multe cu limba în cerul gurii. Mă aşez pe scaun în faţa unui tânăr amabil. Deja era prea mult… Nu trec două minute şi-l văd schimbându-se la faţă, dar sunt pregătită:

— Ştiţi, avem o…

— O problemă, ştiu! Mă aşteptam.

Se uită la mine puţin ciudat, după care continuă:

— Dacă veneaţi cu zece minute mai devreme… A căzut sistemul. Dar sper să se remedieze curând.

O oră şi cinci ţigări mai târziu, făceam bulbuci cu paiul într-un frappuccino, la Starbucks, aşteptând să se remedieze problema. Nu s-a remediat. Eu şi tânărul de la Orange ne dăm întâlnire din nou peste două ore. Îşi cere scuze şi-mi spune că sunt ghinionistă. Ca să vezi! Plec şi mă întorc… Cinci ore mai târziu, ies de acolo cu un abonament mai scump, cu un telefon pe care nu mi-l doream neapărat şi cu o mie de gadgeturi (ca să iasă rata). Mă simt ca un copil la Disneyland. Îmi lipseşte doar bentiţa cu morişti. Evident, şi husa telefonului. Mai pierd degeaba trei ore prin oraş căutând una. La două noaptea mă culc, nu înainte de a-mi seta alarma. A doua zi, urma să plec la ţară, mai aveam patru zile mirifice de concediu.

Ora 8 dimineaţa. Sunt în stradă şi fac cu mâna la taxiuri. Apoi sun la toate firmele. Caut maşini libere şi cu aplicaţia. Singurul care a oprit, un nemernic de la Cristaxi, mă refuză pe motiv că e cursa prea scurtă. 6 kilometri! Cum de nu m-am gândit să merg pe jos?! Prind, în cele din urmă, un taximetrist dispus să se deplaseze, dar pierd trenul. O mai lălăi o oră şi ceva în gară şi am nefericita idee să-mi iau un frappé. Mă urc în tren cu amigdalele mai voluminoase ca bagajele. Ajung în sfârşit la Ploieşti. Acolo constat că am o legătură spre Slănic abia peste două ore. La naiba, şi cafeaua e diuretică! Mă interesez cum se ajunge la autogară. Lumea mă îndrumă spre tramvai. Străbat tot Ploieştiul cu gura căscată, dar nu de mirare, ci de la amigdale… Când credeam că o să îmbătrânesc şi o să mor pe scăunelul ăla meschin tapisat cu mochetă în buline, aud vocea salvatoare:

— Ăăăăăă, doamnă, am uitat de dumneavoastră. Trebuia să coborâti la staţia trecută! Dar nu vă faceţi griji, n-aveţi mult de mers…

Decisă s-o pomenesc pe baba aia forever în rugăciunile mele, cobor terminată. În zece minute, ajung în staţia de microbuze. Aflu că am pierdut maşina şi mai am o jumătate de oră de aşteptat. O oră şi ceva mai târziu, văd în sfârşit plăcuţa indicatoare cu Aluniş în faţa ochilor. La câţiva metri de casă, mă întâlnesc cu o prietenă şi stăm de vorbă vreo cinci minute. Eu, cu una dintre genţi pe umăr… Dar nu mai contează, sunt aproape acasă! Ne despărţim şi, cu ultimele puteri, mă târăsc spre poartă. Exact când pun mâna pe clanţă, din dreapta mea se aude o voce:

— Aţi mutat gardul ăla, mi-aţi furat pământul! Să puneţi gardul la loc!

Mă uit la gard. E în acelaşi loc de 90 de ani… Cu toate astea, vecinul nostru din dreapta insistă că o să se p..e pe gardul nostru. Aş vrea să-i zic lui… Zambil că, la nervii pe care-i am, riscă să devină Zam dacă îndrăzneşte, dar nu reuşesc decât să horcăi neinteligibil şi intru în sfârşit în curte.

Patru zile au trecut repede. Am plecat aşa cum m-am întors – cu amigdalele cât pepenii. Dar asta nu m-a împiedicat să mă văd cu prietenii şi să mă simt bine. Ghinionul meu proverbial a avut de suferit, dar nu s-a lăsat. La plecare, mi-a dat emoţii clipă de clipă. Mi-a întârziat microbuzul. Am ajuns în staţie exact când venea trenul. Din Ploieşti, m-am dus iar la microbuz, unde am mai aşteptat o oră, jucând bătuta pe loc. Băusem cafea… Ajunsă în Piaţa Victoriei, era cât pe ce să pup pământul, dar nu de bucurie, ci pentru ca m-am împiedicat. În sfârşit, în 381… Ce să fac, ce să fac? Ia să-mi verific mailurile! Îmi atrage atenţia unul de la ING. Începe cu “Dragă Oana-Roxana”… Nu e de bine! Mă anunţă că, din cauza unei situaţii tehnice neprevăzute, atât reţeaua de ATM-uri, cât şi plăţile cu carduri au devenit indisponibile. Mă uit în portofel. Mai nimic! Acasă, frigiderul gol. Mai am trei ţigări. Ce naiba să fac?! La o adică, aş putea s-o prestez p-aia cu “Mamelor din lumea-ntreagă”, să scot măcar de-un Sobranie. În momentul ăla, aud concurenţa din spatele autobuzului: “Coboară-n jos, luceafăr blând…”. N-aveam nicio şansă. Am coborât, ce dracu era să mai fac?!

P.S. Era să uit, ceva bun tot mi s-a întâmplat. Mă rog, insist să cred că e de bine. În timp ce aşteptam trenul, pe peron, o doamnă, care mă fixa zâmbind de ceva vreme, nu s-a mai abţinut: “Ca să vă fac un compliment, parcă aveţi ochii de sticlă!”.