GPS-u’ şi calea dreaptă

Ora prânzului. Soarele aruncă în noi cu suliţe de foc. Eu şi cei o sută de pasageri din staţie, asudaţi şi leşinaţi de căldură, ne precipităm spre uşile deschise ale autobuzului ce tocmai a sosit la capăt de linie. Toţi avem acelaşi gând – să ne aruncăm pe câte un scaun şi, de acolo, să ne uităm cu satisfacţie la femeile gravide şi bătrânii ghinionişti care nu s-au mişcat îndeajuns de repede. Pentru unii dintre noi, e singura realizare a zilei, pentru alţii, a vieţii. Pentru mine, un loc pe scaun în autobuz e “once in a lifetime”, aşadar consider că cele două coate în gură primite sunt o plată rezonabilă pentru un asemenea lux. Lângă mine se aşază o doamnă între două vârste care scoate precipitată din geantă o cărţulie, ca şi cum ar avea o normă de îndeplinit, şi începe să citească. Trag cu coada ochiului şi silabisesc “i-co-sul 3, con-da-cul 2”. Văzute de la distanţă, părem din acelaşi film: aproape de aceeaşi vârstă, ambele cu capetele plecate într-o postură cucernică şi dând mărunt din buze. Doar că ea citeşte Acatistul Sfântului Ciprian şi eu… Crezul lui Zuckerberg. Din când în când, îşi împreunează trei degete şi-şi face cruci largi. Eu mă folosesc de unul singur – thumbs up! La un moment dat, mă aude râzând şi se uită la mine uşor contrariată (“Ia uite, dom’le, ce repede a fericit-o Ăl de Sus pe asta!”). Devin curioasă, aşa că-l gugălesc pe Sf. Ciprian. Aaaaa, păi cred şi eu, nenică, la el în ogradă sunt amorurile, problemele în căsnicie (inclusiv secţiunea izbăvire de vrăji şi blesteme), deci trebuie să te zbaţi ceva, doar nu-ţi iese-n cale Făt-Frumos aşa, în autobuz, să-ţi ceară biletul la control, să te dea jos că te-a prins trăgând RATB-u’ în piept, tu să-l momeşti cu o savarină şi apoi să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi… Ştiu eu vreo câţiva care bat mătănii în scopul ăsta de douăzeci de ani şi tot degeaba.

Între timp, atenţia îmi e distrasă de cele două pasagere din faţa mea, care depăşesc cu mult norma maximă admisă de poluare fonică. Au în jur de 30 de ani, haine cu două numere mai mici sau busturi cu două numere mai mari, depinde de perspectivă, toate bijuteriile din casă pe ele şi un limbaj previzibil – îşi vorbesc cu fă. Cumva încearcă să-şi justifice prezenţa, absolut accidentală, într-un autobuz, total nepotrivită pentru două doamne ca ele.

— Fă, să mor dacă mai am mers cu autobuzu’ dă zece ani. Da’ n-am găsit un taxi neam să neamu’ lui… Parcă erea intraţi în pământ, ai dreacu’!

— Păi bine, fă, n-ai telefonu’ ăsta jmecher, dă ce naiba nu-ţi tragi o aplicaţie d-aia?

— Gino, tu înnebunişi, fă? Păi tu nu ştii că aplicaţiile alea îţi cere toate datele dân telefon? Ce vrei, să mă monitorizeze ăştia non-stop, să ştie pă unde mă deplasez minut dă minut?! Nu, mersi, fă, îl am pă Gicu şi mi-e de ajuns.

— Aoleo, tot aşa dă gelos e, fă Antoanelo? Credeam că i-a mai trecut după atâţia ani.

— Ginuţo, dacă-ţi spun! O clipă nu mă lasă să respir. Mă sună la serviciu ceas dă ceas, de-a zis şi şefu’ că mă dă afară dacă mai stau mult la telefon. Tre’ să-i dau raportu’ clipă dă clipă, că, altfel, jar mănânc. Na, poftim! Taci din gură, că mă sună iar şi l-am minţit că sunt la muncă… Dacă-i spuneam că am fost la o cafea cu…

Trei staţii mai târziu, ne pregătim de coborâre. Ele, în faţa mea. Înainte de a opri autobuzul în staţie, o văd pe Ginuţa că se albeşte la faţă şi-i zice în şoaptă amicei sale:

— Antoanelo, fă, ţ-a venit… GPS-u’!

Împinse de valul de călători, coborâm precipitat, iar biata Antoanela, blocată de mulţime, nu mai poate face un pas. Gicuţă al ei vine din spate, o prinde de cot cu putere şi începe s-o zgâlţâie cu furie:

— Tu-ţi crucea ta dă panaramă, ăsta-i serviciul tău, fă? Să mă sune prietenii, fă rapandulo, să-mi spuie că te-a văzut cu bărbaţii în bar la Aleea Castanilor?! Las’ că te-aduc io pă calea dreaptă!

M-am gândit că n-ar fi stricat ca, în momentul ăla, Antoanela să înalţe o rugă fierbinte către Sfântul Ciprian, dar cred că pe ea n-o mai putea ajuta nici sfântul căruia îi poartă numele, protectorul săracilor. Săraca Antoanela!