Hello, taxi!

Trebuie să încep prin a recunoaşte că una dintre cele mai ingrate ocupaţii (că nu-i pot zice meserie) e cea de şofer de taxi. Dacă ar fi să fac un top al celor mai dispreţuiţi indivizi de pe faţa Pământului, cred că taximetriştii ar ocupa, după controlori, un binemeritat loc 2. N-am întâlnit până acum un aparţinător al faimoasei bresle care să nu se fi plâns de ghinionul său în viaţă, de faptul că s-au aliniat prost planetele tocmai când orăcăia el prima dată şi că, din cauza asta, în loc să devină un chirurg de succes sau să ia Nobelu’ pentru fizică, a ajuns să învârtă de covrig printr-un oraş supraaglomerat şi să stea la dispoziţia unor loaze sedentare şi supraponderale care se panichează la primele picături de ploaie şi e musai să-şi pună la adăpost preţioasele fizicuri în prima maşină ieşită în cale. Nu ştiu care sunt cerinţele pe care trebuie să le întruneşti ca să devii şofer de taxi, dar cred că e de ajuns să fii frustrat, misogin, mizantrop, xenofob şi depresiv ca să te angajezi, pentru că doar aşa poţi să defulezi având şi o autorizaţie pentru asta. Ce mă califică pe mine să comentez? Experienţele traumatizante pe care le-am trăit în ultima lună sunt de ajuns, zic, dar puteţi să mă contraziceţi sau să completaţi lista de mai jos oricând.

• Taximetristul ocupat. De obicei, zace în faţa mall-urilor cu orele şi, în timp ce aşteaptă cursa vieţii lui, eventual spre aeroport, dezleagă integrame. Dacă până la urmă se îndură să te ia, îţi cere dublu, de la obraz, şi te lasă să trăieşti cu impresia că ţi-a făcut o mare favoare.

• Taximetristul reprofilat. E nou în branşă şi cunoaşte oraşul la fel de bine ca mătuşa-ta Saveta din Cuca Măcăii, care a fost în Bucureşti ultima oară acum 20 de ani. În cazul ăsta, e musai să te urci în faţă şi să-l ghidezi încontinuu. Nu strică, din când în când, să-i reaminteşti şi semnificaţia anumitor semne de circulaţie.

• Taximetristul isteric. În jurul lui, sunt numai dobitoci, ale căror mame s-au înmulţit din greşeală, dar cu care el ar popula lumea din nou. Conduce nervos şi frânează des, cu aceeaşi frecvenţă cu care îşi bagă şi îşi scoate diverse organe din locuri unde nici n-ai fi bănuit că împricinaţii ar putea avea găuri. În astfel de situaţii, e bine să nu vorbeşti, să nu mesteci gumă şi să mulţumeşti Cerului că s-au inventat centuri de siguranţă şi în spatele maşinii.

• Taximetristul blazat. Merge cu 20 la oră, că tot acolo o să ajungeţi, are o faţă acră şi când, în sfârşit, scoate o vorbă, îţi reproşează că nu i-ai spus pe unde să o ia şi că aţi trecut de mult de adresă, dar şi că n-ai bani ficşi. De unde să-ţi dea el rest?

• Taximetristul vorbăreţ. În cinci minute îţi povesteşte toată viaţa lui, după care ţine morţiş să o afle pe a ta. Prima lui grijă e să afle unde lucrezi, ce salariu ai, dacă mai trăieşte soacră-ta, iar ultima, traficul din jur. La final, invariabil constată că a uitat să pornească ceasul, dar tu îi dai dublu, fiindcă ai apucat deja să îi promiţi că îi botezi primul nepot…

• Taximetristul pedant. Maşina lui sclipeşte de curăţenie şi de obicei miroase puternic a odorizant cu aromă de vanilie şi fructul pasiunii. Pe tetiere are întotdeauna protecţie de plastic, aşa că ar fi bine să nu-ţi sprijini laţele unsuroase de ele, fiindcă e cu ochii pe tine! Dacă ai copil sau câine, nu pupi să te urci în maşina lui. Bagajele trebuie să ţi le pui singur în portbagaj, da’ cu grijă, ca să nu-i deranjezi pledul şi să nu-i atingi rezervorul de GPL.

• Taximetristul credincios. De oglinda retrovizoare atârnă minimum 30 de cruci, cruciuliţe, iar pe bord sunt aşezate la loc de cinste icoane, iconiţe şi crenguţe de busuioc. În taxiul ăla e musai să te urci în faţă, pentru că cineva trebuie să ţină de volan atunci când treceţi prin faţa bisericilor, iar şoferul cu stânga vorbeşte la telefon şi cu dreapta îşi face cruci – minimum trei, maximum şapte.

Acum trebuie să spun că există şi excepţii, am avut parte şi eu de vreo câteva, dar, din păcate, ele confirmă regula… Joi, am avut un drum de făcut cu maică-mea. La cardiolog. N-o să spun cu ce firmă de taxi am mers, e irelevant. Dat fiind că luna asta am aşteptat mai bine de trei ore în stradă după taxiuri (din cauza asta, am pierdut un tren şi m-am târât prin Ploieşti cu tramvaiul şi cu microbuzul), faptul că şoferul a venit în şase minute a fost o minune. La dus, am avut parte de un “credincios”. Iniţial, m-am amuzat că se închina încontinuu, la final însă eram trei în maşină care ne făceam cruci mari. El, din evlavie, eu şi mama, de frică. Am ajuns la medic cu ea în fibrilaţie şi omu’ i-a dat nişte pastile aşa de puternice, de-a devenit biata femeie, din hiper-, hipotensivă. La întoarcere, am dat peste un “blazat”. Ăla n-a scos o vorbă, nici măcar când maică-mea a întrebat a treia oară pe unde suntem. Eu (mare greşeală!) eram ocupată cu mobilul, îmi citeam mailurile. 40 de minute mai târziu, am ajuns acasă în sfârşit, dar maică-mea era atât de derutată de cursa labirintică şi interminabilă, încât nu mai recunoştea nici blocul. În timp ce eu încă mă aflam sub impactul preţului ultrapiperat al cursei şi încă mă străduiam să închid gura, am auzit-o pe maică-mea: “Pe unde ne-a dus, dragă, omul ăsta, şi de ce-a costat atââââât de mult?”. După ce am făcut un calcul sumar al preţului pe număr de kilometri, am ajuns la o singură concluzie: cel mai scurt drum spre casă din sectorul 2 până în 4 e pe la… Ruse.

P.S. Nea Rică, dacă citeşti asta printr-o întâmplare, să ştii că am glumit. Aşa sunt eu din când în când, răutăcioasă. Vii să mă iei marţi-seară din faţa blocului, da?