Dilema

Ora 22.45, Pipera. Probabil ultimul metrou. În ultimul vagon, eu. Cu tot cu calabalâc, ocup trei scaune. Am de unde. Suntem cinci în tot trenul, cu bodyguard-ul şase. Mai mult ca sigur îi par suspectă aşa, cu haina desfăcută, cu eşarfa atârnând şi cu privirea rătăcită. Mă priveşte scrutător şi uşor arogant de la înălţimea celor 1.60 ai lui cu tot cu bocanci (cred că aşa-i învaţă ăştia la şcoala de badigarji) şi, după ce se convinge că n-am de gând să vandalizez scaunele sau să scot markerul din sarsana şi să umplu pereţii şi scaunele de măscări, se îndepărtează plin de importanţă. Zâmbesc unui gând fugar. Am trei markere, nu unul, în geantă, artă aş putea să fac dacă…

Am ajuns la Aurel Vlaicu. Se deschid uşile şi dau buzna un el şi-o ea cam la 30 de ani. Abia acum realizez că n-aş putea să fac un portret-robot al celor doi pentru că, pur şi simplu, seamănă cu 80% dintre indivizii de vârsta lor. El arată ca un lumberjack şi ea ca o chelneriţă cu veleităţi de actriţă de la o cârciumă de pe autostradă. Tipa se aşază fix în faţa mea, ceea ce mi se pare ciudat iniţial, pentru că metroul e gol, el o urmează, cu o faţă care nu prevesteşte nimic bun. Mă prind în cele din urmă – se arborase steagul de furtună, iar eu, martorul mut, eram colacul ei de salvare în caz că ieşea urât. Cei doi îşi continuă discuţia pe un ton mai întâi scăzut, apoi, văzând că nu ridic ochii din telefon, lasă jena la o parte.

— Am crezut că am încheiat discuţia asta acum juma de oră, dar nu, tu eşti ca necazu’, loveşti când se-aşteaptă omu’ mai puţin!

— De ce eşti rău? Hai, pisi, nu fi rău cu mineeeeee!, se alintă ea.

— Nu sunt rău, fată, sunt chiar un tip rezonabil, dar de data asta ai întrecut orice măsură!

— Ce, ţi-oi fi cerut luna de pe cer?! Ştii că eu nu sunt ca altele, că, dacă eram, acum mă dădeam în bărci cu frate-tău, că ăla are bani să mă ducă la Barcelona în vacanţă, nu ca tine, la epavă, la Costineşti!

— Păi cine sau ce te opreşte să te dai la el? Îţi spun eu ce! Ăla nu umblă cu proaste!

— Da’ tu de ce umbli cu mine dacă sunt proastă, ha?!

— Atât mi-am permis… De fapt, nu ştiu cum se face, dar tu te-ai tâmpit pe parcurs. Până să vii în Bucureşti nu erai aşa.

— Cum adică nu eram aşa? Luminează-mă, dacă tot sunt proastă!

— Tu te uiţi la tine cum ai ajuns să arăţi? Cine pana mea e modelul tău în viaţă, fato? Ca să te văd la faţă, ar trebui să te dezgrop… de sub farduri.

— Ei, hai că exagerezi!

— Ba chiar am fost drăguţ. Aveai părul ăla aşa de frumos… Acum arăţi ca o boarfă cu prelungirile alea sau cum le zice.

— Extensii, habar n-ai de nimic!

— Da? Şi la ghearele alea ascuţite şi oribile cum le zice? De când ţi le-ai pus, nu e noapte să nu visez că-mi iei beregata cu ele… Şi la genele alea penibile cum le zice? Orbu’ găinii?! Mai vezi, dreacu’, ceva de ele?! Şi de sprâncenele tatuate care ţi s-au făcut albastre ce părere ai? Ca să nu mai zic de alea 5 kile pe care le-ai slăbit ca să fii şi tu skinny, de arăţi ca o subnutrită… Jesus!

— Hai că exagerezi! Până la urmă, e faţa mea, e corpul meu, fac ce vreau cu ele! Şi nici măcar nu ţi-am cerut permisiunea, te-am rugat doar să-ţi dai cu părerea, fiindcă am o dilemă: silicon sau acid hialuronic?

În momentul ăla, am crezut că până aici i-a fost fetii. Dată fiind situaţia, pot să spun că omul şi-a păstrat cumpătul în mod admirabil…

— FĂ, uită-te bine în ochii mei! În clipa în care îmi vii la uşă cu un cur de macac pe faţă, îţi fac bocceluţa şi te trimit pachet la mă-ta în Teleorman, să desfunzi budele cu botul, ai înţeles?

Cred că a înţeles, că n-a mai zis nici pâs. El însă era prea pornit, aşa că a continuat:

— Auzi, fă?! Ia zi-mi şi mie… La ce-ţi trebuie ţie buzele aşa de mari? Ce vrei tu să faci cu ele, ha?!