De Crăciun, fii mai bun!

Anul ăsta, ca niciodată, nu m-a pătruns fiorul sărbătorilor, nu mi-a intrat lerul direct în suflet, la naiba, nici măcar o strofă cu “Jingle Bells” nu mi-a ieşit pe gură, măcar aşa, cât să scap de colindul ăla tradiţional cu “farmacia inimii”, nimic! “Cheer up, hai că mai e timp!”, mi-am zis, “trebuie să-ţi creezi un pic de atmosferă şi-o să-ţi vină şi cheful”. Zis şi făcut. Cobor la Unirii şi intru prin magazine. Rectific, încerc să intru prin magazine. Conchid că nu sunt singura care a avut ideea asta genială şi dau să ies. Îmi amintesc că n-am pâine acasă de vreo trei zile, aşa că-mi fac trei cruci largi şi mă aventurez spre Mega-ul de la subsol. O oră mai târziu, eram a 25-a la coadă şi-mi treceam în revistă viaţa, tot pentru a 25-a oară (deh, nu mi s-au întâmplat prea multe), dar, ciudat, parcă mă pătrunsese puţin spiritul Crăciunului. Sau poate era coada de mop a doamnei din spatele meu. Coşul meu era plin cu chestii vitale: Mars, Snickers, cozonac, nişte cidru… O să vă întrebaţi unde era spiritul Crăciunului. Ei bine, pe ăla îl ţineam în mâini – din cele două ghivece cu crăciuniţe pe care le înhăţasem în drum spre casă curgea apa ca de la robinet, aşa că am fost obligată să le ţin la o oarecare distanţă de corp. În timp ce mă gândeam că aş putea să câştig de departe orice concurs de mannequin challenge, s-a declanşat circul. Bunii creştini de la coadă îl descoperiseră pe Grinch şi erau pe cale să-l linşeze.

— Bă nene, bă! Păi tu eşti dus cu pluta? De cinci minute mă uit la tine. Hai, că ai vrut să-ţi cureţe banda cu laveta am înţeles, dar să începi să ţi le pui aici pe căprării în pungi şi punguţe şi să mai faci şi fundiţă la pungă, asta-i prea de tot! Ne expiră dreacu’ cozonacii!

Imediat, cei din spate au început să vocifereze. Omul era pur şi simplu impasibil şi mai avea şi un zâmbet în colţul gurii care te făcea să-i urezi de bine.

— Lăsaţi-l, dom’le, că asta n-are toate ţiglele pe casă, nu vedeţi că e obsesiv-compulsiv? Du-te, băăăă, la balamuc, să ajungem şi noi acasă de Sfintele Sărbători!

Singurul lucru pe care-l pot spune în apărarea lui e că omul avea 1.90 şi, cum am o slăbiciune evidentă pentru bărbaţii înalţi, i-am acordat circumstanţe atenuante. Am fost singura. Recunosc că, într-un final, m-a cuprins şi pe mine spiritul Crăciunului, că atâtea urări cu rimă n-am mai auzit de mult. Cinci minute, cât a mai stat acolo, i-au umplut cu toţii masa de cozonaci şi frigiderul de carne, nici Madrigalu’ nu face a cappella pe atâtea voci. Tanti cu mopu’ din spatele meu, indignată că nu mă manifest, s-a băgat în vorbă:

— Doamnă, dumneavoastră cum de puteţi să staţi aşa de liniştită?! Ziceţi şi dumneavoastră ceva!

M-am întors şi am zis:

— De Crăciun, fii mai bun?!

Am apucat să mai văd cu coada ochiului cum face spre mine gestul ăla de sisi, dar… mi-a venit rândul la casă.

Acolo…

— Doamnă, de 5 ani sunt casieră, da’ aşa nebun n-am mai văzut, zău! Doamne, mă gândesc la biata nevastă-sa cum l-o suporta! Să ai unu’ d-ăsta la uşă… Auzi, să mă pună să-i bag fiecare produs într-o punguţă separată şi pe urmă să facă şi fundiţe la pungi… Ce părere aveţi?

Am simţit 100 de ochi în ceafă, aşa că am fost aproape obligată să răspund:

— Mă scuzaţi, mă grăbesc… Mi-e să nu ajungă acasă înaintea mea!

În tăcerea mormântală, mi-am luat ghivecele zemuinde de pe tejghea şi, înainte de a pleca, le-am urat tuturor Sărbători fericite.

Tot drumul spre casă am cântat “All I Want for Christmas is You”, gândindu-mă la bietul “obsesiv-compulsiv”. Am parcurs aleea blocului în 15 secunde şi 53 de paşi şi jumătate, cei 10 paşi şi un sfert până la lift, m-am şters de 6 ori pe preşul de la intrare şi abia după aia am răsucit cheia în broască o dată şi jumătate. Am lăsat ghivecele de flori pe masă (una avea o frunză roşie în plus!) şi am aranjat pe raftul al doilea al frigiderului, exact în mijloc, al 52-lea borcan de muştar. Apoi i-am mulţumit Celui de Sus că sunt zdravănă la cap.

Sărbători fericite! Sărbători fericite! Sărbători fericite!