Rezoluţii, rezoluţii…

Am început anul cu stângul, dar asta nu doar pentru că sunt stângace. Că mi-a mers prost ulterior n-are legătură cu emisfera dreaptă a creierului meu, e doar chestie de bad karma, şi-a naibii să fie, e singura care mă iubeşte pe lumea asta. Ca să fiu sinceră, la cumpăna dintre ani am încercat s-o evit pe cât posibil, în ideea că, dacă n-o agit, n-o să mă lovească. La 12 fix, în capul meu era blanc. Imaculat. Nu m-am gândit la nimic. N-am cerut nimic, nici măcar sănătate. N-am purtat chiloţi roşii, nu tu bani în buzunar, nu m-am pupat singură în oglindă, cu vâscul deasupra capului, şi nici nu am înghiţit tradiţionalul cocktail Molotov format din piftie, salată boeuf, şampanie + 12 boabe de struguri. 12 dorinţe? Are cineva atâtea? M-am gândit că modestia şi cumpătarea îmi vor fi răsplătite. Şi mi-au fost. Exact ca-n bancul ăla cu copilul optimist căruia îi adusese Moşu’ o balegă şi el era convins că primise un ponei, doar că nu-l găsea, şi eu tot cu asta m-am ales – cu un rahat. Să nu credeţi că, în disperare de cauză, n-am scormonit prin el, sperând să găsesc măcar 2-3 sâmburi de portocală, dar…

Până la urmă, karma mea tot mi-a dat ceva – sângele pe nas. Şi dacă tot n-am cerut, am primit şi nişte cearcăne asortate şi vreo 5 kile în plus. Mă rog, astea au venit în urma stresului, dar am fost recunoscătoare, că aş fi putut primi şi niscaiva atacuri de panică. Cum spuneam, la început de an eu nu iau niciun fel de rezoluţii. Nu mă mărit, nu mă las de fumat, nu mă apuc de slăbit, pentru asta trebuie să existe motive serioase. Înainte să mă atace vreun “grammar nazzi” că am folosit cuvântul rezoluţie aiurea, ca să mă dau intelectuală, o să vedeţi că, în cazul meu, chiar a fost vorba despre o decizie colectivă, deşi cei care m-au făcut să mă hotărăsc habar n-au că au contribuit la asta. Aşadar…

Pe 1 ianuarie, am plecat cu sorcova şi la propriu, prin cartier. Mi-am zis totuşi să mă îmbrac frumos, să nu mă duc la oameni la uşă ca aurolaca. Peste o oră, eram tot în faţa şifonierului, convinsă că sunt victima unei farse la Camera ascunsă – deşi îmi recunoşteam hainele, ele nu mă recunoşteau pe mine. Am reuşit totuşi să-mi compun o ţinută. Arătam ca de la raionul Maternity dintr-un magazin de mass market, dar cel puţin eram cu toate fermoarele trase. Vine maică-mea şi mă priveşte scrutător. Dă să zică ceva, dar privirea mea ameninţătoare îi spune că nu e OK. Până la urmă, mă complimentează: “Nu-ţi stă rău, dar ai grijă să nu te întorci cu spatele!”. Strike 1.

Două zile mai târziu, încep jobul. Frig de crăpau pietrele. “Ia să-mi iau eu geaca aia a mea cărămizie groasă!”. N-o mai purtasem de vreo 3 ani şi nu ştiu ce naiba avea de nu mai puteam să-mi trag fermoarul… M-am încăpăţânat, evident. Pe la prânz, iau decizia, proastă, să ies la o cafea. Haina mea părea să fi intrat la apă complet. Ce să mai tragi fermoarul? Mă închid la capse şi ies… Acolo, hăhăială generalizată. Ce să fac? M-am pus pe râs. Şi nu oricum, ci în hohote. În secunda doi, mi-au sărit toate capsele deodată. S-a mai râs un sfert de oră. De mine! Strike 2.

La întoarcere, dau o raită pe la supermarket şi, nu ştiu cum, mă trezesc în faţa vitrinei de cofeturi, salivând abundent. Lângă mine, o mamă cu un copil rotofei (eufemistic vorbind), aflată în aceeaşi situaţie – nu reuşea să-l smulgă pe ăla de lângă un tort ciocolatos. Bă, şi-avea nişte plămâni… “Vreau din astaaaaaaa, vreau din astaaaaaa!”. Ce să zic?, empatizam cu el. Când a văzut că nu reuşeşte cu frumosu’, a ridicat tonul. “Ba o să mergi acum! Ai mâncat destule dulciuri azi! Vrei să ajungi ca…” Brusc, a aruncat o privire panoramică, zăbovind cam mult asupra mea. Apoi, continuând să mă privească: “… Ca mă-ta mare, care te îndoapă ca pe-un buhai?!” Strike 3. În urma ultimului şoc, aveam să mai dezvolt o problemă existenţială. Adică e posibil să fiu nu doar grasă, ci şi o… “mă-ta mare”?

De o săptămână, sunt la regim. Altfel, fumez ca un turc, muncesc ca Kunta Kinte, cearcănele nu mi s-au estompat şi, din când în când, îmi mai dă sângele pe nas. Mi-am pus deja pe hârtie cele 12 dorinţe pentru anul viitor. E clar că soarta asta nu trebuie lăsată aşa, de capul ei…