Ce mai lună luminoasă, ce mai mireasă frumoasă!

N-am mai fost la o nuntă de… N-am degete la mâini şi la picioare să contabilizez, în orice caz, eram tânără când am plâns ultima oară ca proasta într-o biserică, sub imperiul emoţiilor, dar uite că, din senin, mi s-a ivit din nou ocazia. Ce-i drept, mă cam gândeam la asta de la o vreme, prietenii mei au cu toţii copii trecuţi de 20 de ani, ca atare era previzibil, dar… surpriză! The blushing bride to be este chiar o prietenă de-a mea, deci vă daţi seama că nu pot rata ocazia. Sigur, nu e ca şi cum ar fi pentru prima dată, fiindcă e a treia, dar, la noi în cartier, o să fie nunta anului. E o schimbare bine-venită, zic eu, că deja începuserăm să ne obişnuim cu parastasele. E clar că instituţia căsătoriei încă n-a pierit şi are fani de toate vârstele, ceea ce-mi întăreşte încă o dată convingerea că speranţa moare ultima. Nu e târziu niciodată să visezi, chiar dacă Făt-Frumos al tău are burtă, chelie, gută şi o dantură bine fixată cu Corega, cu atât mai mult cu cât şi ţie îţi joacă feste gravitaţia… Important e să vă iubiţi şi să mergeţi fericiţi, mână-n mână, spre lumină, zâmbind ca-n reclamele alea cu bătrânei care tocmai au descoperit beneficiile Lasonilului.

Cum ziceam, prietena mea se mărită curând pentru a treia oară. La nunta ei o să fiu şi eu ceva, probabil o ţinătoare de lumânare, că de la o anumită vârstă nu prea se mai potriveşte titulatura de domnişoară de onoare, cred. V-am zis că urăsc nunţile? De fapt, cu evenimentul în sine n-am nimic, dar mă scoate din minţi toată isteria creată de fericitul moment, toată agitaţia aia dementă, mulţimea pusă la ţol festiv, unde mai pui şi că trei sferturi dintre invitaţi au solemnitatea unor răposaţi în copârşeu, iar ceilalţi par atinşi de streche. În fine, nu vreau să mă pornesc, că nu mă mai opresc, şi-apoi la ceremonia religioasă mă duc abia la vară. Acum se dă cu subsemnatu’ la Starea Civilă, aşa că n-am nevoie de nu ştiu ce ţinută, iar o mână de orez, fie el şi sub formă de pilaf, tot găsesc să arunc în proaspeţii însurăţei.

Trebuie să spun că, atunci când am aflat vestea, am rămas mai bouche bée ca atunci când a câştigat Trump alegerile, deşi ultima variantă mi se părea mult mai plauzibilă. Drept urmare, am dat buzna peste amica mea, şi n-am fost singură…

A rezistat cu bine tirului nostru de întrebări, doar ştiţi cum sunt muierile, odată pornite… Concluzia a fost unanimă: “Fetiţă, ai avut noroc!”. Nu numai că ginerică e bărbat bine, apropiat de vârsta ei, are toate ţiglele pe casă, toţi dinţii în gură şi podoaba capilară intactă, dar e şi pensionar militar. Cât noroc să ai, frate, să dai peste un pensionar de 50 de anişori?! Şi am zis pensionar militar, deci pensioară, nene, nu ajutor social, ca restul muritorilor de rând. Tot nu ne era clar însă de ce trebuia să se şi mărite, dar, vorba ei, de la o anumită vârstă trebuie să te gândeşti şi la bătrâneţe, că nu-i de ici, de colo să rămâi cu juma’ din pensioara lui în caz că… Ei, dar astea sunt chestii mult prea pragmatice, care nu merită discutate când e vorba de iubire sinceră. Ideea e că o să aibă bani destui să cheltuiască pensioara, dar şi viitorul salariu al soţului – că doar n-o să stea acasă să aştepte poştaşu’ de la vârsta asta! – mulţi ani de-acum înainte. Drept urmare, amica noastră cea văzută cu sacii în căruţă s-a apucat să ne dea sfaturi şi nouă, prietenele ei, ratatele ghinioniste. Pledoaria ei pentru instituţia matrimonială a fost lungă şi greu de combătut, aşa că, într-un final, i-am dat dreptate, ca să-mi scurtez agonia. Totuşi, m-a pus naiba să nu-mi ţin gura până la capăt.

— Uite, dacă găsesc şi eu ca tine un militar din ăsta cu pensie babană, mă bag! Dar spune-mi tu câte şanse am eu să dau peste unul neluat deja şi mai ales unde!

A luat-o în serios.

— Cum unde, fetiţă? La Cimitirul Militar.

…

— Undeeeeee?

— Da, da, nu râde, că madam Popa, vecina mea, aşa s-a măritat, ducându-se la cimitir. Ea – văduvă, el – văduv, colonel, şi să vezi ce fericiţi sunt acum.

— Literatură rusă… Şi-apăi n-am destui colonei pe facebook? N-ai tu fire de păr în cap câţi gradaţi cu 4 stele pe umăr vor să mă ia pe mine de nevastă! E-adevărat, fără cununie, în picioare-n magazie… Fugi, fetiţă, de-aici cu prostiile tale, eu am glumit!

— Eu, nu! Şi voi ce râdeţi, că ar trebui să vă căutaţi toate câte unul!

— Păi şi cum ai vrea să mergem la Cimitirul Militar dacă n-avem pe nimeni…

— Mergeţi la tata!

— Poftiiiim?!

— Da, dragă, ştii că tata a fost colonel, mergeţi la el la mormânt. Mai puneţi o panseluţă, mai aprindeţi o candelă… Cine ştie pe cine întâlniţi pe-acolo?! Legaţi şi voi o conversaţie cu vreun văduv, vă consolaţi reciproc…

— Fetiţă, tu eşti nebună? Cum să mergem noi la taică-tău la cimitir?

— Ei, cum! Pe rând…