Fugi, deochi, dintre ochi!

Nu ştiu dacă în ultimul timp am proiectat în univers energii cu vibraţie joasă – deşi cred că e posibil, doar mă uit zilnic în oglindă –, cert e că, biata mea karmă cred că se află într-o disonanţă cognitivă, fiindcă nu mă ascultă deloc… Nivelul meu energetic a ajuns la cote dramatice, de unde am concluzionat că am devenit, de ceva vreme, o sursă bună pentru energovampiri. Ciudat, până de curând, fără să mă fi antrenat cumva în sensul asta, reuşeam să las laţi literalmente oamenii din jurul meu, chestie care se numeşte furt de energie sau, în popor, deochi. Acum nu e un secret pentru nimeni că Gemenii au atracţie spre chestiile oculte, ezoterice şi mistice, treabă pe care o recunosc cu mâna pe inimă – da, sunt destul de ataşată de paranormal & co. şi, din când în când, îmi fac şi câte un număr generos de cruci cu limba în cerul gurii. Ştiu, toate superstiţiile astea au legătură şi cu un anume grad de incultură, dar, să bat în lemn, n-am ajuns chiar în ultima fază! Ca să nu mai bat mult apă în piuă, o să mă opresc azi la ce mă doare: deochiul.

Credeţi sau nu în trebuşoara asta, ea există şi face ravagii. Eu am ajuns până în faza în care mamele cu copii mici au început să se ferească de mine, iar prietenii îmi spun în faţă: “Oano, nu te mai uita aşa la mine, că mi se face rău!”. Nasol e că asta se întâmplă inclusiv când o fac cu gânduri bune, fiindcă de obicei mă mir de chestii care îmi plac. Drept urmare, puţini mai sunt cei care reuşesc să-mi susţină privirea mai mult de câteva minute. Ca atare, în ultima vreme n-am mai reuşit deloc să mă încarc energetic şi am devenit la rândul meu o ţintă uşoară.

Şi pentru că m-aţi tot întrebat cum a fost la nunta prietenei mele, o să vă răspund abia acum, fiindcă mi-am revenit cu mare întârziere: nu ştiu. Tot ce-mi amintesc sunt momentele de la starea civilă (pe magraonu’ care a dat buzna în încăpere, nechemat, după ce s-a terminat ceremonia, cântând la acordeon şi din gură din toţi bojocii n-am cum să-l uit), apoi mi s-a tăiat filmul. E adevărat că am fost o apariţie – cu părul meu morcoviu, proaspăt tuns de maică-mea “cu ciobul” chiar în dimineaţa aia şi cu paltonul meu mov –, aşa că mi-a zâmbit multă lume în ziua aia. Unii chiar nu-şi puteau dezlipi ochii de la mine, ce să zic? Efectele nu le-am simţit decât vreo două ore mai târziu, la masă. Ştiu că am stat la masă, fiindcă m-am văzut în poze. Altfel… pauză. Întâi mi s-a tăiat sonorul, apoi mi s-a stins şi lumina. La un moment dat, am auzit-o ca prin vis pe mireasă: “Fetiţă, eşti bine? Eşti palidă ca varul!”. Concluzia au tras-o singuri, pentru că, cinci minute mai târziu, cineva mă trăgea pe mâini şi se auzea un Tatăl Nostru pe trei voci. După aia, am băut nişte apă cu gust de chibrituri arse şi am început să văd. M-am trezit abia acasă, în pat, încercând să-mi amintesc varianta extremă a descântecului (ştiţi voi, aia cu să-ţi crape, să-ţi cadă, să ţi se usuce), că tot nu-mi trecuse de tot.

De atunci, am început să mă feresc de contactul ochi în ochi ca de dracu’, dar tot nu mi-a reuşit complet – ieri-dimineaţă, în metrou, o doamnă m-a privit fix preţ de 6 staţii, deci funcţionează şi din spate, şi din lateral. Toată ziua am fost zombi, cu toate hapurile luate mi-a pocnit capul, şi m-am bălăngănit pe picioare la modul cel mai periculos.

Seara, la metrou, mi-a fost frică să mă aşez pe scaun, aşa că m-am înfipt bine în picioare şi am strâns bara cu putere. Ce să fac, ce să fac? Mi-am amintit brusc ce sfaturi mi-a dat prietenul Vasilescu, am luat poziţia cu picioarele încrucişate, dar nu-mi venea nicio mantră în minte. Ce dracu să recit? Tot el m-a salvat: “Poate fi orice, de la <<căţeluş cu păru’ creţ>>, până la <<tatăl nostru>>, e la fel. O repeţi de 3 ori şi ai scăpat”. Aha, deci asta era – chestiile repetitive îţi canalizează energia în locurile de unde-ţi lipseşte, nu contează ce spui! La naiba, n-a mers, nu puteam să recit nimic! Şi-atunci mi-a venit ideea salvatoare: bă, dacă tanti aia mi-a furat mie energia, ce-ar fi să mă încarc şi eu de la altul?! În faţa mea, pe scaun, cu căştile pe urechi, un tip cam la vreo 30 de anişori aşa, frumos, bă, frumoooos… Patru staţii m-am uitat fix la el şi cred că, la un moment dat, s-a şi prins, dar puţin mi-a păsat. “Aşa, băiete, uită-te în ochii mei verzi, că tre să ajung şi eu acasă pe picioarele mele.” Înainte de Unirii, începuse să se foiască pe scaun, bietul, dar era prea târziu. Transferul de energie se produsese. Să dea naiba dacă n-am urcat scările câte două şi, deşi nu sunt fan neapărat, până acasă am fredonat Rammstein. Recunosc că m-am gândit cu compătimire, însă doar preţ de două secunde, că e posibil ca bietul de el să se fi trezit în Mega, supt de energie, neştiind de ce se află în faţa raionului cu mâncare gătită…